Tânărul și muntele de foc

Tânărul și muntele de foc

1
La poalele unui munte mare,
Un tânăr se opri tăcut,
Privea spre vârful plin de ceață,
Spre locul unde nimeni n-a trecut.

2
Bătrânii satului îi spuseră:
„Nu urca, e prea primejdios!
Acolo vânturile urlă,
Iar drumul este stâncos.”

3
Dar el avea în inimă-o chemare,
Ce nu putea s-o uite nicicând:
„Urcă pe munte și nu te teme,
Eu voi fi cu tine orișicând.”

4
Și-a pus în traistă pâine, apă,
O lanternă și Biblia lui,
Apoi și-a luat toiagul simplu
Și a pornit pe urma muntelui.

5
Primele stânci le trecu ușor,
Dar când urcușul deveni greu,
El își ridică ochii spre ceruri:
„Doamne, dă-mi putere, Dumnezeu!”

6
Norii se strânseră deodată,
Și muntele se înnegri,
Iar fulgerele dintre creste
Începură să se năpustească.

7
Un tunet zgudui stânca mare,
Iar pietrele porniră la vale,
Tânărul se feri la timp
Și se ascunse într-o grotă.

8
În grotă găsi o inscripție
Săpată-n piatra veche:
„Nu te teme, Eu sunt cu tine,
Chiar când furtuna nu mai trece.”

9
El atinse literele cu mâna
Și zâmbi prin ploaia rece:
„Același Dumnezeu din Scriptură
Și astăzi lângă mine petrece.”

10
Când furtuna se opri în noapte,
El ieși din grota cea adâncă,
Dar înaintea lui cărarea
Era ruptă de o stâncă.

11
Nu exista nici pod, nici scară,
Doar hăul negru dedesubt,
Iar pentru-o clipă se gândi
Să se întoarcă înapoi.

12
Dar își aminti de chemarea
Pe care o primise-n gând:
„Când Eu te chem spre vârful muntelui,
Nu te opri de niciun vânt.”

13
Găsi o frânghie între stânci
Și o legă bine de-un copac,
Apoi trecu încet prăpastia,
Cu inima bătând cu mare drag.

14
Când ajunse pe partea cealaltă,
Se așeză și mulțumi,
Căci Dumnezeu îi dăduse iară
Puterea de-a nu se opri.

15
Mai sus, aerul era rece,
Iar zăpada acoperea cărarea,
Dar printre stânci se vedea clar
O lumină ca o chemare.

16
Urcă spre ea ore întregi,
Până când, la apus de soare,
Ajunse lângă o cruce veche
Ridicată pe creasta cea mare.

17
În jur era liniște deplină,
Niciun vultur nu se auzea,
Iar peste munte o lumină
Ca aurul ceresc cobora.

18
Tânărul căzu în genunchi
Și plânse înaintea crucii:
„Doamne, am venit până aici
Pentru că Tu mi-ai condus pașii.”

19
Dar atunci un zgomot se auzi
Din vale, ca un strigăt de durere,
Și el privi în jos spre sat,
Unde oamenii cereau putere.

20
Un incendiu cuprinsese case,
Iar fumul se ridica spre cer,
Și tânărul înțelese imediat
Că nu fusese urcat degeaba.

21
Coborî muntele fără teamă,
Deși noaptea iar se așternuse,
Și fiecare pas spre vale
Era făcut cu rugăciune.

22
Ajunse-n sat înainte de zori
Și oamenii îl urmară îndată,
Iar împreună, cu apă și curaj,
Au stins focul ce-i amenința.

23
Când dimineața se ivi,
Satul era încă în picioare,
Iar oamenii spuneau cu toții:
„Dumnezeu ne-a păzit în încercare!”

24
Tânărul privi spre muntele
Pe care-l urcase cu greu:
„Am crezut că urc pentru mine,
Dar m-ai trimis pentru ei, Dumnezeu.”

25
Și de atunci, oriunde mergea,
Păstra în inimă un adevăr:
Când Dumnezeu te cheamă la munte,
Nu te teme — El merge cu tine pe drum.