Categorie: Mantuire
Am scris ocazional despre lucrarea lui Dumnezeu pentru noi. Această lucrare stă la baza a tot ceea ce înseamnă creştinism practic sau religie personală. Cunoaşterea a ceea ce a fost împlinit prin moartea ispăşitoare a lui Hristos este esenţială pentru pacea şi libertatea sufletului. Nu putem să amintim destul de des sau să insistăm destul de mult asupra adevărului fundamental că ceea ce ne salvează nu este lucrarea făcută în noi, ci pentru noi. Nici nu trebuie să uităm vreodată că credinţa înseamnă privirea sufletului spre exterior şi nu spre interior.
Toate acestea au o importanţă profundă şi cititorul poate fi sigur că nimic nu este mai departe de gândurile noastre decât să o neglijăm. Dar această linie măreaţă şi deosebit de importantă a adevărului a fost deja explicată pe larg. De aceea, ne simiţim liberi să tratăm în acest articol un subiect care trebuie să ocupe întotdeauna un loc proeminent în mintea noastră – lucrarea lui Dumnezeu în noi. Fie ca şi în timp ce vom zăbovi asupra acestui subiect Duhul lui Dumnezeu să ne călăuzească gândurile!
Urmărind lucrarea Duhului Sfânt în sufletul păcătosului trebuie să remarcăm trei aspecte diferite. În primul rând, El crează nevoia. În al doilea rând, El descoperă un Obiect care să satisfacă nevoia. Şi în al treilea rând, El face posibil ca sufletul să intre în posesia Obiectului. Acestea sunt cele trei trepte ale lucrării Duhului Sfânt în inimă şi nimic nu poate fi mai interesant decât să le urmărim. Există diferite alte ramuri ale lucrării Duhului Sfânt, dar acum ne limităm la acel aspect particular care conduce sufletul în trecerea de la întuneric la lumină, din puterea lui Satan la Dumnezeu.
Nevoia se poate dezvolta în mai multe moduri. În unele cazuri ia forma unui sentiment profund de vinovăţie; în altele, este sentimentul deşertăciunii şi goliciunii a tot ceea ce este sub soare. Fără îndoială că în multe cazuri lucrarea se poate face şi prin alte mijloace.
Să privim câteva exemple din textele inspirate. Priviţi la Petru pe malul lacului Ghenezaret (Luca 5 ). Imediat ce raza luminii divine a pătruns în sufletul său cu putere convingătoare, el exclamă: „Doamne, pleacă de la mine, pentu că sunt om păcătos”. Aici este vorba despre sentimentul vinovăţiei – un sentiment profund, acut al păcatului şi nevredniciei, rezultatul lucrării divine în sufletul lui Petru. Este un aspect foarte important. Să nu uităm că problema păcatului trebuie ridicată şi adusă înaintea conştiinţei omului. Păcatul este un lucru grav înaintea lui Dumnezeu şi trebuie perceput ca atare şi de către sufletul păcătos. Petru a simţit că nu avea nici un drept să fie în prezenţa Acelei persoane binecuvântate a cărei glorie tocmai strălucise peste el. Se simţea cu totul nepotrivit pentru a fi acolo. Simţea că păcatul şi sfinţenia nu pot merge împreună, aşa cum nu pot nici lumina şi întunericul.
Sentimentul lui Petru era corect; acest sentiment este întotdeauna corect. Este întotdeauna bine să începi cu un sentiment profund al vinovăţiei personale. Este bine ca săgeata convingerii să străpungă centrul sufletului. Este bine ca tăişul plugului să sfarâme pământul necultivat săpând o brazdă adâncă în inimă. Invariabil descoperim că cei mai stabili şi statornici creştini sunt cei care, la început, au trecut prin apele cele mai adânci şi prin încercările cele mai grele.
Nu vrem să spunem că încercările sufletului ar avea ceva mai mult de-a face cu temelia mântuirii sufletului decât sentimentele unui om care se află într-o casă care arde au de a face cu scara de incendiu pe care acest om coboară din clădire. Dar totuşi credem că este bine ca sufletul să înceapă cu un sentiment clar şi deplin al vinovăţiei şi ruinei personale – o apreciere corectă a judecăţii lui Dumnezeu împotriva păcatului. Omul din casa în flăcări va aprecia cu atât mai mult scara de incendiu, mintea şi mâna care au creat-o, cu cât mai acut a perceput poziţia îngrozitoare în care se găseşte. Tot aşa şi în cazul păcătosului; cu cât mai mult simte vinovăţia şi nevredncia sa, cu atât mai mult va aprecia sângele preţios care îi şterge vina şi îl aduce fără pată în prezenţa unui Dumnezeu sfânt care urăşte păcatul.
În multe cazuri este de temut ca nu cumva lucrarea convingerii şi a pocăinţei să fie una foarte superficială. Este izbitor faptul că adesea, în graba noastră de a aduce sufletul la pace interferăm cu lucrarea de convingere. Mergem înainte, în loc să Îl urmăm pe Duhul Sfânt. Acest lucru este foarte serios. Este extrem de riscant să ne amestecăm în lucrarea lui Dumnezeu în suflet. Este un har minunat că El se foloseşte de noi, dar să avem mare grijă să nu alergăm înaintea Duhului Sfânt. Locul nostru este să remarcăm lucrările Sale, nu să le împiedicăm.
Dacă, spre exemplu întâlnim un suflet convins de păcat, s-ar putea ca lucrarea în acel suflet să nu fie completă; ar putea să fie doar în curs de desfăşurare. Ce ar trebui să facem noi? Să căutăm să urmăm trezirea produsă de Duhul Sfânt, să fim instrumentele Sale pentru lucrarea pe care o are în mână. Cu siguranţă că El Îşi va desăvârşi lucrarea. Dacă aşteptăm totul de la El, ne va învăţa ce să facem şi cum să facem, ce să spunem şi când să o spunem. Dacă Anania s-ar fi dus la Saul cu o oră înainte de trecerea celor „trei zile”, s-ar fi dus prea devreme. Aceste zile au fost unele serioase – zile care şi-au pus amprenta pe întreaga istorie a vieţii apostolului – zile pe care nu le-a uitat niciodată. Au fost zile în care ochii săi, închişi faţă de lumea exterioară, s-au îndreptat înăuntru înspre sine şi înapoi asupra căilor sale. Şi nu putem presupune că ar fi fost o intervenţie neînţeleaptă, dacă nu chiar nechibzuită din partea lui Anania dacă ar fi interferat cu lucrarea sfântă şi profundă care se desfăşura în sufletul acelui om remarcabil? Fără îndoială; şi aşa este în fiecare caz. Dacă vom încerca să le împingem fie şi numai cu grosimea unui fir de păr dincolo de punctul în care le-a condus lucrarea lui Dumnezeu, dacă vom încerca să îndemnăm sufletele, putem fi siguri că nu vom face decât să le rănim.
Orice lucrare spirituală autentică va tinde spre a adânci caracterul acele lucrări deosebite pe care o întreprinde Duhul Sfânt în suflet. De aceea, dacă venim în contact cu vreunul în sufletul căruia se desfăşoară lucrarea de convingere sau pocăinţă, nu ar trebui să îl presăm cu nerăbdare să mărturisească că a găsit pacea. Dacă dorim să fim împreună lucrători cu Dumnezeu, locul nostru va fi să urmărim, cu rugăciune sinceră şi stăruinţă sfântă, înaintarea lucrării divine – să aşteptăm ca Dumnezeu să aibă plăcere în a ne folosi ca unelte pentru atingerea scopurilor harului Său. Aceasta este o lucrare binecuvântată, dar este şi una foarte serioasă şi cere o mare apropiere de Hristos, negare de sine şi trăire prin Duhul. Cele mai grave greşeli sunt comise de mâini nepricepute care se angajează să se ocupe de suflete în care deja se desfăşoară lucrarea Duhului Sfânt. Trebuie să ne amintim că lucrarea lui Dumnezeu este uneori foarte înceată, dar întotdeauna foarte sigură. Dimpotrivă, noi suntem adesea foarte nerăbdători. Dorind să atingem rezultate rapide, adesea grăbim sufletul cu nechibzuinţă către o mărturisire de credinţă care nu este deloc în concordanţă cu starea sa reală. Adesea determinăm buzele să rostească cu mult mai mult decât a lucrat Duhul Sfânt în inimă. Este o problemă serioasă pentru toţi cei care au de a face cu sufletele.
Dar harul lui Dumnezeu este pe deplin suficient pentru fiecare caz. Nimic nu poate fi mai interesant decât să priveşti desfăşurarea lucrării Duhului Sfânt în suflet – decât să remarci etapele noii creaţii, începutul şi progresul împărăţiei Lui în inimă. Departe de noi gândul de a îndemna sau de a încuraja la indiferenţă rece, la dezinteres faţă de sufletele preţioase care trec prin diferite încercări spirituale profunde – acel gen de fatalism mizerabil care, sub pretextul că lasă sufletele doar în mâna lui Dumnezeu, în realitate nu este decât o respingere a oricărei responsabilităţi. Nicidecum nu vom fi de acord ceva de felul acesta. Ne simţim profund responsabili în ce priveşte grija faţă de suflete. Credem că toţi creştinii sunt responsabili. De aici decurge nevoia de pricepere şi tact spiritual atunci când avem de a face cu sufletele, aşa în cât să nu dăm înapoi ci să facem să persevereze prin orice mijloace lucrarea binecuvântată a Duhului lui Dumnezeu în ele.
Acum ne vom întoarce la subiectul de la care ne-am îndepărtat.
Am afirmat că Duhul lui Dumnezeu lucrează uneori în suflet sentimentul pericolului. Aduce cu stăruinţă înaintea inimii şi a conştiinţei realitatea teribilă a iazului de foc şi a viermelui care nu moare. Uneori El găseşte potrivit să tragă cortina şi să descopere ce îi aşteaptă pe toţi cei care mor în păcatele lor. Sentimentul vinovăţiei şi al pericolului merg adesea împreună, dar sunt lucrări diferite şi adesea cea din urmă este cea mai puternică. Sufletul este plin de spaimă la gândul că va arde pentru totdeauna în flăcările iadului. Duhul Sfânt foloseşte această teamă pentru determina inima să simtă că are nevoie de Hristos.
Mulţi se opun predicării pedepsei veşnice ca mijloc de a conduce sufletele la Hristos. Nu că ar nega adevărul acestui subiect, dar pun la îndoială corectitudinea sau utilitatea lui. Consideră că este mai înţelept să meditezi doar la dragostea lui Dumnezeu care a dat pe Fiul Său, şi la dragostea lui Hristos care S-a dat pe Sine. Consideră că este mai bine şi mai eficient să insişti asupra bucuriei şi gloriilor cereşti decât să vorbeşti despre chinurile şi groaza din iad. Nici noi nu am vrea să comparăm cele două teme; nimănui nu i-ar trece prin cap să o facă. Dar trebuie să ne amintim că Domnul nostru binecuvântat a vorbit iar şi iar despre subiectul îngrozitor al focului iadului. Citiţi Matei 5:22-30 . De trei ori în acest pasaj scurt El îi avertizează pe ascultătorii Săi împotriva pericolului iadului.
Tot aşa şi în pasajul solemn de la sfârşitul capitolului 16 din Luca. Cine poate citi acestea fără să fie mişcat de greutatea şi seriozitatea pildei? Ce prezentare a trecutului, a prezentului şi a viitorului! „Copile, adu-ţi aminte”. Aici gândurile zboară spre trecut. Şi ce trecut! Memoria o să fie teribil de activă în iad. „Tu eşti chinuit”. Sufletul pierdut este chemat să privească prezentul. Şi ce prezent! Chinuit în flăcările iadului! Dar nu există sfârşit? Nicio speranţă, cât de slabă că acestea vor înceta? Niciuna. „Este întărită o prăpastie mare”. Acesta este viitorul. Ce viitor! Iadul este o realitate veşnică. Dacă focul iadului nu ar fi veşnic, care ar mai fi puterea cuvântului „întărită”?
Nu sunt oare îndeajuns pasajele de mai sus pentru a ne arăta că Duhul Sfânt se foloseşte de realitatea pedepsei veşnice pentru a crea o nevoie în sufletul nemuritor? Sigur că da. Şi dacă El face aceasta, nu ar trebui să o facem şi noi? Apostolul Pavel nu a argumentat înaintea lui Felix despre judecata care va veni, şi încă într-o aşa manieră că l-a făcut pe acel om puternic impresionat să tremure pe tronul său? Ah! da; este foarte benefic pentru suflet să fie profund conştient de pericolul iadului. Şi atunci când întâlnim un suflet mişcat de aceasta, ce ar trebui să facem? Nu ar trebui să căutăm să adâncim impresia? Nu ar fi înţelept din partea noastră să continuăm ceea ce Duhul Sfânt lucrează în mod evident? Într-adevăr. Să acţionezi altfel ar însemna să împiedici mai degrabă decât să faci să înainteze lucrarea lui Dumnezeu în acel suflet. Duhul Sfânt ne va conduce la momentul potrivit pentru a prezenta soluţia divină pentru nevoia sufletului încercat. Stăpânul va prelua comanda la momentul potrivit, „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să plece”. Dumnezeu Îşi va face lucrarea şi ne va folosi şi pe noi la aceasta dacă vom aştepta totul de la El. Tot ceea ce dorim să facem este să convingem cititorul despre realitatea lucrării lui Dumnezeu în suflet şi despre cât de necesar este să ne păzim de orice grabă nepotrivită în a îndemna sufletele dincolo de măsura lucrării Duhului Sfânt în ele. Ar trebui să ne păzim de a lega superficial rănile şi de a striga „Pace”, atunci când nu este pace, da, atunci când încă nici nu este pregătit terenul pentru pacea binecuvântată pe care Isus a făcut-o prin sângele crucii Lui, pe care Dumnezeu o proclamă în Cuvântul Său şi de care inima se bucură prin credinţă prin puterea Duhului Sfânt.
După ce am privit la aceste moduri în care Duhul lui Dumnezeu lucrează în suflet pentru a produce sentimentul unei nevoi – convingând conştiinţa de vinovăţie şi trezind în suflet teama îndreptăţită faţă de pericolul în care se află – ne rămâne să privim o a treia metodă care constă în a determina inima să simtă deşertăciunea şi insatisfacţia care este în tot ceea ce această sărmană lume poate oferi sub masca plăcerilor.
Nu este deloc ceva neobişnuit. Adesea ne întâlnim cu creştini foarte maturi care spun că au fost aduşi la Hristos, nu atât de mult de un sentiment de vinovăţie sau de groaza de pericol, cât de o căutare intensă a ceva nedefinit – un gol dureros în inimă, un sentiment de nelinişte, singurătate şi dezamăgire. Simţeau un gol pe care nimic din această lume nu îl putea umple. Erau profund nefericiţi şi deprimaţi. Fără îndoială că simţeau şi recunoşteau adevărul evident că sunt păcătoşi. Mai mult, atunci când priveau spre viitor simţeau că nu era pentru ei nimic altceva decât dezolare şi insatisfacţie. Se găseau în acea stare de spirit pe care ne-o descrie Eclesiastul. Încercaseră lumea sub orice formă şi înfăţişare şi, la fel ca predicatorul regal o găsiseră „deşertăciune şi goană după vânt”.
În ce ne priveşte pe noi, trebuie să fim pregătiţi pentru acestă diversitate a lucrărilor Duhului Sfânt. Să nu ne imaginăm că El se va limita în lucrările Sale binecuvântate la un singur fel de a lucra. Uneori El produce în suflet un sentiment copleşitor de vinovăţie, aşa încât inima este doborâtă la pământ, şi nu mai vede, nu mai simte şi nu se mai gândeşte la nimic altceva decât la cât de rău, de respingător, de negru este păcatul. Lista întunecată a păcatelor se ridică înaintea privirilor sufletului ca un munte uriaş, aducându-l aproape la disperare. Refuză orice fel de mângâiere. Ruşine şi confuzie, sac şi cenuşă, sunt privite ca singura parte a celui vinovat.
Alteori Dumnezeu găseşte de cuviinţă să aducă înaintea sufletului grozăviile iadului şi realitatea înfricoşătoarea unei veşnicii petrecute în acel loc de întuneric nepătruns şi mizerie. Gândul mâniei viitoare atinge în aşa măsură inima că nimic nu pare să mai aducă mângâiere sau încurajare. Totul este teamă adâncă şi groază.
În final, în alte cazuri, Lucrătorul divin îşi găseşte plăcerea în a trezi în suflet descoperirea dureroasă şi conştienţa faptului că nu este nimic pe pământ care să poată aduce satisfacţie unui suflet nemuritor, că tot ce este sub soare poartă pecetea morţii, că viaţa omului este doar un abur care trece repede, şi chiar dacă un om ar trăi o mie de ani şi ar avea toate bogăţiile universului şi ar putea concentra în persoana sa toate onorurile şi demnităţile pe care această lume le poate oferi – chiar dacă ar fi la cel mai înalt nivel de putere şi ar fi renumit în întreaga lume pentru geniul său, pentru valoarea morală şi intelectuală, chiar dacă ar avea tot ceea ce pământul poate oferi, tot ce poate avea un om – inima tot şi-ar mai dori ceva. Tot ar simţi acel gol dureros. Încă ar striga, „Oh! Am nevoie de o ţintă!”
Atât sunt de variate lucrările Duhului Sfânt în sufletele oamenilor. Fără îndoială că poate exista sentimentul vinovăţiei, teama de pericol şi conştientizarea clară a goliciunii şi deşertăciunii tuturor lucrurilor din această lume, toate acestea independent de o lucrare divină în acea inimă, dar acum vorbim despre aceasta din urmă şi simţim cât de important este să fim capabili să discernem şi să apreciem lucrarea Duhului lui Dumnezeu în inima omului, ca şi să căutăm să o ajutăm să înainteze. Ne temem de orice fel de intervenţie omenească în înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu în suflet. Este pericol din toate părţile. Este pericolui de a înăbuşi lucrarea într-unul deja convertit, dar şi de a lua lucrările firii drept acţiunea Duhului lui Dumnezeu. Şi nu doar atât. Adesea suntem în pericol să ne îndreptăm exact în direcţia opusă planului lui Dumnezeu cu acel suflet. De exemplu, putem căuta să extragem săgeata pe care tocmai El o trimite în inima aceea. Putem căuta să acoperim o rană pe care El doreşte să o încerce până în profunzime.
Toate acestea cer mare atenţie şi vigilenţă din partea celor care lucrează cu sufletele. Noi toţi suntem capabili să greşim în cel mai tragic mod, fie descurajând sau respingând suflete care ar trebui să fie suţinute şi încurajate, fie recunoscând şi proclamând ca fiind de la Dumnezeu ceea ce este doar lucrarea naturii religioase. Pe scurt, este extrem de serios să încerci să faci lucrarea lui Dumnezeu. Doar El poate da înţelepciunea şi harul în fiecare caz în parte. Şi o va face, binecuvântat fie Numele Său, va da din belşug celor care aşteaptă totul de la El. „El dă mai mult har”. Cuvânt preţios! Nu există nicio limită. Străluceşte ca un motto inepuizabil scris pe uşa vistieriei Tatălui nostru, asigurându-ne de resurse din belşug pentru „nevoia urgentă a fiecărei ore”.
De aceea, să nu ne lăsăm descurajaţi de cât de măreaţă sau de serioasă este lucrarea, sau de pericolele care o însoţesc. Dumnezeu este îndeajuns. Lucrarea este a Lui. Dacă El, în harul Său minunat, binevoieşte să ne folosească, ca şi împreună lucrători cu El, aşa cum o face, El ne va pune la dispoziţie cu siguranţă şi deplin tot ceea ce ne este necesar pentru fiecare caz în parte. Dar trebuie să aşteptăm totul de la El cu răbdare, cu smerenie şi cu încredere. Trebuie să căutăm să lăsăm eul la o parte cu entuziasmul şi tendinţa lui de a ieşi în faţă. Trebuie să încercăm ca prin har să scăpăm de acel duh care ar aduce în permanenţă în prim-plan acel nenorocit „Eu, eu, eu”. Într-un cuvânt, firea trebuie ţinută în umbră şi doar Hristos înălţat. Apoi, cu siguranţă că Duhul lui Dumnezeu ne va folosi în lucrarea glorioasă pe care o desfăşoară în suflete. El ne va da priceperea şi abilitatea de care avem nevoie pentru fiecare caz în parte. El ne va conduce pe calea pe care El lucrază şi pe care tot El descoperă tainele preţioase ale noii Sale creaţii.
Nimic nu poate fi mai minunat, nimic mai interesant decât să observi înaintarea lucrării lui Dumnezeu în suflet. Un poet a exprimat aceasta spunând:
“Aceasta este bucuria mea care nicicând nu va da greş,
Să văd mâna Mântuitorului meu biruind,
Să văd paşii harului:
Acum suflete născute din nou, convinse de păcatul
Pe care sângele Său li l-a descoperit,
Îl laudă pe Miel în orice loc”.
Dar pentru a discerne şi aprecia – ca să nu vorbim despre a lua parte – la această lucrare sfântă şi preţioasă, trebuie un ochi uns, o inimă circumcisă, un picior desculţ, mâini curate. Duhul lui Dumnezeu este foarte sensibil, foarte uşor îndurerat, stins sau împiedicat. Nu îi place să se facă zgomot în jurul lucrării Sale. Am văzut lucrarea Duhului Sfânt întreruptă doar din cauza agitaţiei lipsite de sfinţenie a celor implicaţi în ea.
Este bine să nu uităm aceasta. Necredinţa împiedică începutul lucrării lui Dumnezeu. Intervenţiile nepotrivite împiedică înaintarea. Cea mai mică urmă a degetului unui om poate să păteze lucrarea minunată şi tainică a lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu ne va folosi dacă într-adevăr privim la El cu o inimă smerită şi goliţi de sine. Într-adevăr, vedem adesea că în lucarea Sa El ne lasă să facem atât cât putem face, în timp ce El, adorat fie Numele Său sfânt, face doar ceea ce noi nu putem. Aceasta se vede izbitor în scena de la mormântul lui Lazăr, în Ioan 11 . Acolo Domnul le porunceşte celor din jurul Său „ridicaţi piatra!” pentru că era ceva ce puteau face. Dar El strigă „Lazăre, vino afară!”, pentru că era ceva ce doar El putea face. Apoi din nou, El spune „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”, lăsându-i astfel să colaboreze atât cât era în puterea lor.
Este mişcător faptul că în acestea avem un exemplu al căilor pline de har al lui Dumnezeu cu slujitorii Săi. În orice lucru cât de mic în care îi poate folosi, o face. Dar oh! trebuie să fim atenţi să nu ne amestecăm în lucrarea Lui. Să ne luăm partea în a privi şi a adora, în a observa revelaţia minunată a noii creaţii în care „toate sunt de la Dumnezeu”. Lucrarea Sa va rezista de-a lungul generaţiilor. Tot ce poartă amprenta mâinii Sale va rămâne în veci. Deci este înţelept din partea noastră, şi aşa vom fi şi binecuvântaţi, să vedem doar lucrarea mâinii Lui şi să urmăm călăuzirea Sa.
Continuă-ţi noua creaţie,
Fie ca noi să fim credincioşi, sfinţi,
Bucuroşi în mântuirea Ta deplină,
Tot mai mult asemeni Ţie.
Schimbaţi din glorie în glorie,
Până când ne vom lua locul în cer,
Apoi ne vom închina şi Te vom adora,
Pierduţi în admiraţie, dragoste şi laudă!
Înainte de a trece la cea de a doua parte a subiectului nostru, ne simţim obligaţi să adresăm cititorului o întrebare sau două. Credem că ne va îngădui. Suntem conştienţi de faptul că unora nu le plac abordările apropiate, personale. Preferă ca adevărul să fie pur şi simplu revelat şi apoi lăsat să îşi facă lucrarea. Şi noi apreciem descoperirea adevărului cu puterea sa mântuitoare sau ziditoare către conştiinţa sau inima cititorului sau ascultătorului.
Dar credem că este datoria absolută a scriitorului sau a vobitorului să facă tot ce poate prin chemare, prin îndemnare şi prin întrebări adresate directe pentru a mişca inima, pentru a atinge conştiinţa şi pentru a lumina înţelegerea cititorului sau ascultătorului. Trebuie să ne amintim că avem o dublă îndatorire. Trebuie să prezentăm adevărul, şi trebuie să ne ocupăm de suflet. Toţi predicatorii, învăţătorii sau scriitorii ar trebui să îşi amintească lucrul acesta. Dacă un om se ocupă doar cu adevărul abstract, lucrarea sa se poate dovedi nepractică şi lipsită de roade. Dacă se ocupă doar cu sufletele, lucrarea se va dovedi nepregătită şi neinteresantă. Dacă se preocupă intens cu amândouă, atunci se va dovedi „un bun slujitor al lui Hristos”.
De aceea, iubit cititor, simţim că ne-am lăsa lucrarea pe jumătate neîmplinită dacă nu ne-am abate din când în când de la subiectul nostru pentru a face un apel sincer la tine; şi acum dorim să îţi cerem cu toată curăţia, ca în prezenţa Celui cu care avem de a face, să acorzi întreaga ta atenţie următoarei întrebări. Fii sincer cu tine însuţi, fii deschis, fii curat, şi poţi fi sigur că Dumnezeu te va binecuvânta.
Ai fost tu, prietene drag, condus să îţi conştientizezi nevoia? A lucrat Duhul Sfânt şi în inima ta un sentiment de vinovăţie, groaza de judecată sau cunoaşterea deşertăciunii a tot ce este sub soare? Poţi spune din toată inima „Vai de mine! Pentru că sunt pierdut”, „Iată, eu nu sunt nimic”, „Sunt om păcătos?”. Toate acestea sunt diferite strigăte ale unor oameni ca şi tine – oameni cu acelaşi slăbiciuni – dar oameni în care lucrează Duhul Sfânt, sub acţiunea convingătoare a adevărului lui Dumnezeu. Fii sigur de aceasta, sunt cuvinte bune, sunt roada celor mai preţioase lucrări în inimă, lucrări pe care ne place să le vedem.
Este un lucru măreţ să vezi un suflet zdrobit înaintea lui Dumnezeu, simţind deplin starea sa pierdută, ruinată, vina profundă, şi faptul că este descoperit înaintea judecăţii drepte şi mâniei unui Dumnezeu sfânt, care urăşte păcătul. Nu era vorba de o lucrare de suprafaţă nici la Iov, nici la Isaia sau la Petru atunci când spuneau cuvintele pe care tocmai le-am citat. Plugul a intrat în cele mai adânci profunzimi ale sufletului. Întreaga conştiinţă a fost pătrunsă de lumina sfinţeniei divine. Săgeţile convingerii au străpuns centrul inimii. A fost o lucrare autentică. Nici unul dintre toţi aceşti sfinţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu nu s-ar fi putut mulţumi cu mărturisirea superficială, cu buzele, a faptului că „toţi suntem păcătoşi”. Nişte adevăruri generale, goale, nu puteau fi îndeajuns pentru ei. Era ceva profund, adevărat şi personal. Erau în prezenţa lui Dumnezeu şi aceasta este autentic şi solemn.
Acum am vrea să afirmăm aici, o dată pentru totdeauna, că încercările prin care trece sufletul nu au nimic de a face cu temelia mântuirii sau a păcii. Nu putem exprima aceasta îndeajuns de clar. Iov nu se baza pe propriile sale cuvinte, „Iată, eu nu sunt nimic”, ci pe declaraţia lui Dumnezeu „am găsit o răscumpărare”. Isaia nu s-a bazat pe „Vai de mine!” ci pe „Iată, acesta s-a atins de buzele tale”. Petru nu a găsit mângâiere în propriul său strigăt „Sunt om păcătos”, ci în acele cuvinte dulci şi mângâietoare ale lui Isus, „Nu te teme”.
Toate acestea sunt foarte adevărate. Departe de noi gândul să călăuzim vreun suflet să se bazeze pe propriile lucrări, oricât de adânci, de reale sau de sprituale ar fi acestea. Nu, trebuie să construim doar pe Hristos. „Aşa zice Domnul Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră de încercare, o piatră preţioasă, de unghi, o temelie sigură; cel care se încrede nu se va grăbi!” (Isaia 28:16 ). Această „piatră” nu este niciun fel de lucrare. Nu este nici măcar lucrarea Duhului Sfânt, oricât de importantă ar fi ea. Nu este nici chiar Duhul Sfânt Însuşi. Este Cel despre care Duhului Sfânt Îi face plăcere să dea mărturie, tocmai Hristos care este „temelia sigură”, „preţioasă”, „încercată” care a murit pentru păcatele noastre după Scripturi şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, după Scripturi.
Totuşi, în timp ce nu doar că admitem pe deplin, dar şi insistăm constant şi cu zel asupra acestui lucru, daţi-ne voie să exprimăm sentimentul profund, mereu mai adânc, al valorii lucrării depline a Duhului lui Dumnezeu în suflet. Ne temem că este o cantitate uriaşă de material nefrânt care poate fi găsit în rândurile creştinătăţii de nume, o cantitate de adevăr care dă pe dinafară de teorie nepractică şi fără nici o influenţă, care se adresează intelectului, o abundenţă de adevăruri care doar trec prin minte, dar nu sunt simţite, atât de multe lucruri care nu sunt reale. Ne întrebăm dacă, în multe cazuri, capul nu este oare cu mult înaintea inimii – raţiunea pusă la lucru mai mult decât conştiinţa. Acesta este secretul lipsei de autenticitate, al goliciunii şi inconsistenţei pe care le privim cu atâta durere. Suntem siguri de asta. De aceea dorim atât de mult să ne ocupăm cu credincioşie de inima şi conştiinţa cititorului. Nu trebuie să îi fie de loc frică să privească drept în faţă aceste probleme atât de grave. Să nu se teamă de cuţit. Să se ferească de a privi lucrurile doar la nivelul intelectului, ceea ce îl duce sub stăpânirea superstiţiei şi a necredinţei.
Vom trece acum să privim:
Descoperirea Obiectului
În măsura în care deja am vorbit câte ceva despre Isaia şi Petru – unul profet din vremea Vechiului Testament, iar celălalt apostol din timpul Noului Testament – cel mai bun lucru pe care l-am putea face ar fi să privim la felul în care ceea ce am spus până acum este ilustrat în vieţile acestor doi oameni deosebiţi. Să începem prin a contempla cazul profetului Isaia. Am văzut aici cum a fost creată nevoia; acum să privim la felul în care a fost descoperită soluţia.
Imediat ce sufletul convins strigat „Vai de mine! Pentru că sunt pierdut”, îngerul a fost trimis ca mesager de la tronul etern al Dumnezeului de trei ori sfânt, cu tot zelul şi cu toată energia dragostei divine. „Şi unul din serafimi a zburat spre mine şi avea în mâna lui un cărbune aprins, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Si l-a atins de gura mea şi a zis: „Iată, acesta s-a atins de buzele tale, şi nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit” (Isaia 6:6-7 ).
În citatul de mai sus sunt două lucruri care cer atenţia noastră. În primul rând substanţa, iar în al doilea rând stilul celor istorisite. Substanţa este ceea ce se întâmplă propriu-zis; stilul este felul în care se întâmplă. Profetul a fost călăuzit să se vadă lumina care venea de la tronul lui Dumnezeu. A fost un moment foarte solemn. Şi nici nu putea fi altfel. Este foarte solemn să fim conduşi spre a realiza ceea ce suntem în prezenţa lui Dumnezeu. Aduşi în punctul acesta, nevoia noastră poate fi împlinită doar de resurse divine, doar un Obiect divin poate satisface inima. Dacă Isaia ar fi văzut doar tronul, situaţia lui ar fi fost deznădăjduită. Dar mai era şi altarul, şi acolo se găsea secretul vieţii şi mânturii pentru el, ca şi pentru orice alt păcătos convins şi zdrobit de ceea ce este în el. Dacă tronul are cerinţe, altarul are resurse. Unul s-a ridicat peste celălalt – două imagini proeminente în această viziune sublimă, două realităţi măreţe în economia glorioasă a harului. Lumina tronului a descoperit vina păcătosului; harul altarului a înlăturat-o.
Cu siguranţă nu era nimic altceva de făcut pentru Isaia, şi nu este altă soluţie nici pentru cititor. Aşa trebuie să decurgă lucrurile în fiecare caz. Măsura poate varia, dar adevărul major este întotdeauna acelaşi, „Vai de mine!” şi „Acesta s-a atins de buzele tale” trebuie să meargă împreună. Primul este efectul tronului, cel de al doilea rodul altarului. Primul este exprimarea nevoii create, cel de al doilea este descoperirea soluţiei. Nimic nu poate fi mai simplu, nimic mai binecuvântat. Doar Cel care crează nevoia poate descoperi şi obiectul care să o împlinească; prima o face prin lucrarea adevărului; cea din urmă prin bogăţia harului.
“Acesta s-a atins de buzele tale”. Cititorule, ia aminte la aceste cuvinte! Notează-le cu atenţie! Ai grijă să înţelegi puterea lor, sensul lor şi aplicaţia lor la tine însuţi. „Acesta” – ce este? Este resursa – resursa bogată, măreaţă, desăvârşită a harului divin. În ea este cuprins tot ceea ce îi este necesar unui sărman vinovat, unui păcătos cu inima zdrobită, care merită doar iadul pentru a rezolva problema vinovăţiei şi a ruinei sale. Nu este nimic din sine, din lăuntru, ci doar dinafară. Nu este un proces, nu este o lucrare, nu este un sentiment; este resursa divină pentru nevoia cea mai profundă a păcătosului, pentru a-i înlătura vina, pentru a-i alunga teama, pentru a-i mântui sufletul. Totul era în acel misterios „cărbune aprins, pe care-l luase... de pe altar”.
Vom avea poate ocazia să ne întoarcem la această scenă în legătură cu ultimul punct al subiectului nostru – sufletul luând în posesie Obiectul. Acum ne vom referi doar la stilul acelei acţiuni minunat care a adus pace sufletului neliniştit al lui Isaia. Cu toţi suntem conştienţi de influenţa imensă pe care o are asupra inimii felul în care este făcută o acţiune. Poate că putem chiar spune că stilul acţiunii este mai influent decât substanţa ei. Şi nu este cu atât mai binecuvântat că Dumnezeul nostru are felul său unic de a lucra? Într-adevăr. Fie veşnic adorat Numele Său sfânt, El nu doar că rezolvă nevoia noastră, dar o face într-un fel care nu ne lasă să nici o umbră de îndoială că „întreaga Sa inimă şi întregul Său suflet” sunt la lucru. Nu doar că ne iartă păcatele, dar o face în aşa mod încât să convingă sufletele noastre că este bucuria Lui bogată să facă aceasta.
Stilul lucrării divine în Isaia 6 reiese din micul cuvinţel „a zburat”. Este ca şi cum Dumnezeu s-ar fi grăbit să aducă balsamul divin unui duh rănit. Nu era nici un moment de pierdut. Acel strigăt amar „Vai de mine!” ieşind din adâncul inimii zdrobite a unui păcătos, a ajuns direct la urechea şi în inima lui Dumnezeu, şi, cu repeziciunea unei aripi de serafim, răspunsul divin trebuie trimis din sanctuarul lui Dumnezeu pentru a curăţi conştiinţa convinsă şi pentru a linişti inima împovărată.
Aceasta este calea Dumnezeului nostru. Aceasta este dragostea Sa. Aşa lucrează harul Său. Nu doar că ne mântuieşte, dar o face în aşa fel încât ne convinge că El este cu mult mai fericit să ne mântuiască, decât suntem noi să primim mântuirea. Sărmana inimă legalistă, neîncrezătoare, plină de îndoieli, s-ar putea adesea să fie plină de teama gândind la felul în care Dumnezeu se va purta cu noi. În ciuda tuturor asigurărilor preţioase ale dragostei Sale, a tuturor dovezilor milei şi bunătăţii Sale, a tuturor promisiunilor Sale că este gata să mântuiască şi să binecuvânteze, în ciuda tuturor acestora inima încă se îndoieşte şi ezită. Încă refuză să asculte acea voce a dragostei care vorbeşte în zece mii de feluri, mişcătoare şi atât de elocvente. Încă se dovedeşte gata să plece o ureche deschisă la şoaptele întunecate ale duşmanului celui viclean – la propriile ei raţionamente nenorocite, la orice şi la totul în afară de şoaptele iubirii divine. În zadar stă în faţa păcătosului un Dumnezeu Mântuitor, implorându-l să vină; în zadar Îşi deschide El inima înaintea privirilor păcătosului, „aratându-Şi gândurile, cât de îndurătoare pot să fie”; în zadar arată El la jertfa pentru care a purtat de grijă – Mielul dat de El de bunăvoie, Fiul din sânul Său. Inima va rămâne la îndoielile ei întunecate, deprimante. Nu Îl va crede pe Dumnezeu şi dragostea lui atât de deplină, atât de necondiţionată. Nu va admite că Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în a mântui, în a binecuvânta, în a ne face fericiţi.
O! cititor iubit, te îndoieşti oare şi tu? Încă eziţi? Încă continui să nedreptăţeşti şi să răneşti acea dragoste minunată, adâncă, tandră a lui Dumnezeu, care nu s-a dat înapoi de la a-L da pe singurul Său Fiu de la sânul Său, să-L zdrobească pe lemnul blestemat al Calvarului? De ce, de ce eziţi? Ce mai aştepţi? Ce vrei mai mult? Te implorăm, nu spune „Nu pot să cred; aş vrea să o fac dacă aş putea, dar nu pot, aştept putere”. Ascultă aceste cuvinte „Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare”. Nu ai primit şi tu de multe ori mărturia, dovada, istorisirea unui om? Dacă i-ai spune unui alt om că nu îl crezi, ce ţi-ar răspunde? Nu ţi-ar spune că îl faci mincinos? Vrei să Îl faci mincinos pe Dumnezeu? Ai făcut-o destul până acum. Opreşte-te, te implorăm, vino acum, aşa cum eşti, şi priveşte felul în care te iubeşte Dumnezeu – substanţa şi stilul dragostei Sale. Vino acum cu toată vina ta, cu toată nevredincia ta, cu toată mizeria ta, cu toată nevoia ta, şi vei găsi în Acela pe care Dumnezeu Îl descoperă în Cuvântul Său tot ceea ce îţi trebuie pentru timp şi eternitate. Nu numai atât, dar vei fi primit cu toată căldura cu care o poate face Dumnezeul oricărui har. Vino!
Pentru a ilustra mai departe tema noastră, priviţi cazul lui Petru la lacul Ghenezaret aşa cum este istorisit în prima parte din Luca 5 . Şi el, ca şi profetul Isaia, a fost determinat să îşi simtă nevoia – o nevoie atât de profundă. Aceeaşi lumină convingătoare care a pătruns în sufletul profetului, pătrunde aici în inima viitorului apostol şi îl face să spună cu sinceritate: „Doamne, pleacă de la mine, pentru că sunt om păcătos”.
Aici nevoia este creată, ia naştere sentimentul vinovăţiei. Dar remarcaţi în trecere această inconsistenţă, în acelaşi timp stranie, dar frumoasă! Petru nu are nici cea mai vagă intenţie de a scăpa de lumina care a strălucit peste el; ci de fapt se apropie tot mai mult de ea. Simte că nu avea niciun drept să se afle acolo, şi totuşi nu şi-ar dori să fie în niciun alt loc. De ce? Pentru că împletită cu acea puternică lumină care l-a convins, era harul, tot atât de puternic, care atrăgea irezistibil inima „omului păcătos” către ea. „Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. „Şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1 ). Ce ar putea fi mai potrivit pentru un om plin de păcat decât un Mântuitor plin de har? Cu siguranţă nimeni şi nimic. Deşi acel Mântuitor binecuvântat era în acelaşi timp şi plin de adevăr, şi adevărul pune totul şi pe toţi la locul lor, totuşi harul era mai mult decât suficient pentru a rezolva nevoia pe care adevărul o descoperise. Aşadar, deşi sărmanul păcătos convins strigă „Doamne, pleacă de la mine, pentru că sunt om păcătos”, în acelaşi timp simte că singurul loc potrivit pentru el este „la genunchii lui Isus”.
Aşa este întotdeauna în cazul unei convingeri reale. În orice situaţie în care lucrarea autentică a Duhului lui Dumnezeu se desfăşoară în suflet observăm mai mult sau mai puţin ceea ce am numit o situaţie paradoxală, ciudată, dar totuşi frumoasă, o aparentă contradicţie, fenomenul izbitor al unui păcătos mărturisind că nu este potrivit pentru a sta în prezenţa unui Dumnezeu sfânt şi totuşi având o asigurare lăuntrică că acela este singurul loc în care poate fi.
Lucrul acesta este deosebit de minunat şi mişcător. Reprezintă dovada sigură a lucrării lui Dumnezeu în suflet. Deşi conştientizează profund propria stare de păcat şi vinovăţie, inima continuă în mod misterios şi minunat să se agaţe de Cel a cărui glorie morală ne-a umilit în ţărână. „Domane, pleacă de la mine, pentru că sunt om păcătos”. Dar unde sunt spuse aceste cuvinte strălucitoare? La genunchii unui Dumnezeu-Mântuitor. Binecuvântat loc! Oare Petru şi-a imaginat că Isus va pleca de la el? Oare s-a gândit într-adevăr că Acela care în harul Său a binevoit să se folosească de corabia sa şi care i-a făcut parte de o asemenea pescuire, l-ar lăsa în adâncul mizeriei sale? Nu credem şi nu putem crede aceasta. Ah! nu; Duhul lui Dumnezeu, în lucrările Sale nespus de preţioase în suflet, combină întotdeauna aceste două elemente – conştiinţa propriei nevrednicii şi agăţarea cu toată puterea, dorinţa tainică de Hristos. Prima este convingerea, ceea de a doua convertirea. Prin prima, se sapă brazda, prin cea de a doua se seamănă sămânţa. Pe scurt, este creată nevoia şi apoi este descoperită soluţia. Cele două merg împreună. Ca şi în cazul lui Isaia, „Vai de mine!”, este urmat imediat de „Acesta ţi-a atins buzele”. Tot aşa şi în cazul lui Petru, „Pleacă de la mine” este urmat de cuvintele minunate, „Nu te teme”.
Este o lucrare divină. Soluţia este pe deplin adecvată nevoii create. Trebuie să fie aşa pentru că atât crearea nevoii cât şi revelarea soluţiei sunt amândouă lucrări ale aceluiaşi Duh. Şi nu numai atât, dar soluţia este descoperită în aşa fel încât să fie în concordanţă cu toate cerinţele lui Dumnezeu Însuşi. De aceea trebuie să fie adecvată pentru a întâmpina toate nevoile sufletului convins, în care s-a făcut lucrarea. Dacă Dumnezeu este satisfăcut cu Persoana şi lucrarea lui Hristos, şi noi putem fi. Cum a descoperit Isaia că era pierdut? Prin lumina de sus. Cum a aflat că păcatul său a fost îndepărtat? Prin har de sus. S-a bazat pe mărturia lui Dumnezeu şi nu pe propriile lui sentimente sau idei. Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Isaia, la încheierea acestei scene minunate din capitolul 6, „De unde ştii că păcatul tău a fost îndepărtat?”, care ar fi fost răspunsul său? Ar fi spus „Simt că este aşa.”? Nu credem. Suntem convinşi că acest om al lui Dumnezeu s-a bazat pe ceva cu mult mai bun, mult mai adânc, mult mai stabil decât vreun sentiment. Cu siguranţă că a simţit. Dar de ce? Doar pentru că nu a făcut din sentimente temelia credinţei sale, ci credinţa a fost temelia pentru sentimente, şi revelaţia divină a fost temelia credinţei.
Aceasta este ordinea divină, o ordine atât de diferită faţă de răul făcut sufletelor, de subminarea păcii şi de dezonorarea Domnului lor. Când ne întoarcem către Scriptură, când privim situaţiile diferite pe care le aminteşte pentru învăţătura noastră, invariabil găsim că ordinea este: în primul rând Cuvântul, apoi credinţa, şi în al treilea rând sentimentele. De cealaltă parte, atunci când privim către istoria sufletelor în zilele noastre şi examinăm lucrările şi experienţele lor, în mod constant găsim că ele încep cu sentimente. În consecinţă, rareori se bucură de percepţia corectă a naturii şi temeliei adevăratei credinţe creştine.
Toate acestea sunt extrem de triste. Ele cer cea mai mare atenţie din partea celor care se interesează de suflete şi sunt chemaţi să privească progresul lucrării lui Dumnezeu în ele. Este de cea mai mare importanţă să conduci orice suflet în care Duhul Sfânt lucrează, la temelia sigură a Sfintei Scripturi şi să îl înveţi că credinţa înseamnă a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt. Înseamnă să crezi ce spune El, nu pentru că simţi că aşa este, ci pentru că El o spune. A crede pentru că simţim nu ar mai fi credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci credinţă în propriile noastre sentimente, o credinţă fără nicio valoare, şi care nu va rezista niciun moment în prezenţa duşmanului. Cuvântul lui Dumnezeu este întărit pe vecie în ceruri. „Ţi s-a mărit faima prin împlinirea făgăduinţelor Tale” (Psalmul 138:2 ). Aceasta este temelia neclintită a credinţei creştine.
Într-adevăr, prin Duhul Sfânt, sufletul este condus să se odihnească pe această temelia, dar doar pe temelia Scripturii. Nu pe sentimente sau experienţe ci pe mărturia clară a Sfintei Scripturi. „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi a fost înmormântat; şi a înviat a treia zi după Scripturi”. Aceasta este temelia adevărate credinţe creştine, da, a credinţei în orice epocă. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a găsit odihnă pentru sufletul Său. Tot aşa şi Isaia, şi Petru, şi toţi. Patriarhi, profeţi, apostoli şi sfinţi din orice timp, din orice loc şi de pe orice poziţie, s-au odihnit pe stânca neclintită a descoperirii divine, şi dacă şi cititorul va face aceasta, va avea aceeaşi pace pe care nicio putere de pe pământ sau din iad nu o poate clătina vreodată.
Dar trebuie să încheiem acest articol, şi aceasta o vom face prin a ne referi pe scurt, în al treilea şi ultimul rând, la,
Intrarea în posesia Obiectului
Putem trata pe scurt acest punct deoarece deja s-au spus foarte multe care se leagă de el. Dar am vrea să atragem atenţia în special asupra rezultatelor practice care sigur vor urma în fiecare caz în care sufletul Îl primeşte pe Hristos. Cele două exemple, Isaia şi Petru, ne vor fi de folos şi acum, aşa cum au fost şi în celelalte aspecte ale tematicii abordate.
Imediat ce nevoia lui Isaia a fost rezolvată, imediat ce vina sa a fost curăţită, îl vedem dedicându-se cu toată inima lui Dumnezeu şi lucrării Sale, ceea ce ar putea în aceeaşi măsură să răscolească adâncurile inimilor noastre şi să ne smerească, la gândul că ne asemănăm atât de puţin cu el în această privinţă. Imediat ce aude că Iehova caută un mesager, este gata să răspundă din toată inima cu cuvintele „Iată-mă, trimite-mă!”. Era gata acum să meargă în lucarea Celui care îl determinase să îşi vadă propria ruină, descoperindu-i şi remediul divin. Ordinea este minunată. În primul rând avem „Vai de mine”, apoi, „Acesta s-a atins de buzele tale” şi în al treilea rând „Iată-mă!”.
Tot aşa şi în cazul lui Petru, avem exact aceeaşi ordine morală. Strigătul său „Pleacă de la mine!” este urmat de răspunsul lui Hristos „Nu te teme”. Şi apoi urmează rezultatul practic „lăsând totul L-a urmat”. Aceasta însemna cu adevărat intrarea în posesia Obiectului. Petru a simţit evident în acel moment că Hristos merita tot ce avea şi tot ce era el. Când viaţa divină a înflorit în sufletul său, a fost gata să lase toate. Ocupaţii seculare, oricât de corecte ar fi în ele însele, legături naturale, oricât ar fi de importante, toate sunt predate Aceluia care devine unica ţintă, Cel care a fost descoperit şi primit de acest suflet născut din nou şi eliberat. Hristos a fost mai mult pentru Petru decât toate bărcile şi plasele sale, decât tatăl şi mama sa, decât fraţii şi surorile sale.
Le-a părăsit pe toate. Nu a fost greu să părăsească toate aceste legături şi ocupaţii naturale în acea prospeţime a dragostei dintâi. Greutatea într-un astfel de moment ar fi fost să le păstreze sau să se agaţe de ele. Este trist că suntem chemaţi mai târziu să auzim de pe buzele lui Petru cuvinte ca acestea „Mă duc să pescuiesc”, şi că chiar şi după trei ani petrecuţi în compania minunată a acelei Persoane binecuvântate, care odinioară a condus întreaga sa fiinţă morală şi l-a tras afară din toate grijile pământeşti şi relaţiile fireşti.
Dar nu vom rămâne la această temă dureroasă şi umilitoare. Ne vom gândi la Petru la lacul Ghenezaret; vom medita asupra momentelor dragostei dintâi – aceste momente fermecătoare când Petru, fără nicio rezervă, a putut spune „Isus, eşti totul în toate pentru mine”. Doar la aceasta vrem să privim. Vrem să înţelegem adevăratul secret, măreaţa putere morală, adevărata motivaţie şi izvor al devotamentului autentic şi al dedicării personale. Vrem să ne îndreptăm întreaga atenţie asupra întrebării „Cum pot fi scos, în modul cel mai eficient, din toate aceste lucruri spre care inima mea rătăcitoare se îndreaptă atât de uşor, de care este atât de puternic atrasă?” Care este răspunsul? Este simplu: „Rămâi cu inima îndreptată spre Hristos, umplută de Hristos, dedicată lui Hristos. Nimic altceva nu va avea efect. Reguli şi regulamente nu vor fi bune de nimic, jurămintele şi hotărârile nu vor rezolva nimic. Trebuie să fie „Forţa motrice a unei noi afecţiuni”.
Aceasta este cerinţa uriaşă, lipsa inimilor noastre, dar singurul lucru care într-adevăr ne va păstra departe de zecile de mii de atracţii şi tentaţii de pe scena pe care trecem. În momentul în care începem să ne întrebăm, „Ce rău este în aceasta sau aceea?” s-a terminat cu devotamentul personal. Declinul se instalează, inimile noastre s-au îndepărtat de Hristos. Petru, la lacul Ghenezaret, nu s-a gândit niciodată să întrebe „Ce rău este în a pescui? Ce păcat este în bărci şi plase? De ce să nu mai stau cu tatăl sau cu prietenii mei?” Nu era niciun rău în a pescui, nimic păcătos în plase sau bărci, privite în ele însele. Dar de ce a renunţat Petru la ele? Pentru că a fost chemat la ceva mai bun. A abandonat ceea ce era inferior, pentru că ceea ce era superior pusese stăpânire pe el. Şi putem fi siguri că, dacă Petru s-a întors la ceea ce era inferior, a făcut aceasta doar pentru că ceea ce era superior şi-a pierdut, pentru un moment, puterea asupra inimii lui.
Aici trebuie să încheiem. Nu am avut intenţia să ne oprim atât de mult asupra subiectului „Lucrării lui Dumnezeu în suflet”, dar l-am găsit extrem de interesant, şi sperăm din toată inima că a fost de folos pentru cititor.
sursa: https://comori.org/