"Întruparea Fiului"

Categorie: Isus Hristos

Nu există vreun subiect mai profund decât cel al întrupării. Deşi este de nepătruns chiar pentru cei mai înţelepţi, nimic nu este mai minunat pentru cei care aparţin Domnului. Adevărul minunat constă în faptul că Acela care este Dumnezeu însuşi, în timp ce nu încetează vreodată să fie Dumnezeu, a devenit un om adevărat, trăind printre oameni pe pământ. Duhul Sfânt ne-a lăsat patru relatări ale acelei vieţi fără pată. Nicio creatură şi-ar fi putut închipui astfel de detalii inimaginabile: o viaţă omenească desăvârşită, totuşi cu licăriri ale gloriei Persoanei Sale străbatând vălul (Ioan 1:14 ). Dacă vreo inteligenţă omenească încearcă să adauge ceva din propriile-i gânduri, cât de găunos şi confuz sună! Aşa cum demonstrează şi contrafăcuta evanghelie după Toma *.

* scriere gnostică, neinclusă în canonul biblic (n. tr.)

Deşi întruparea este dincolo de puterea noastră de a raţiona, există anumite adevăruri despre ea pe care le putem afirma cu încredere, deoarece ele se bazează cu tărie pe propria relatare a Duhului Sfânt în Scriptură.

1. Dumnezeu adevărat

Fiul veşnic al lui Dumnezeu a devenit Om, însă nu a încetat niciodată să fie Creatorul Atotputernic. El s-a golit pe Sine Însuşi (Filipeni 2:7 ). Umanitatea Sa a învăluit gloria Sa astfel încât El nu a primit ascultarea universală ce I se cuvenea. Cu toate acestea, El nu a încetat în Persoana Sa să fie omniscient (Ioan 2:24-25 ; 21:17 ), omnipotent (Matei 8:27 ) şi omniprezent (Ioan 3:13 ; Matei 18:20 ; 28:20 ), ţinând toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui.

2. Om desăvârşit

El a devenit Om, în întregime neatins de căderea în păcat a lui Adam. Umanitatea Lui era în esenţă aceeaşi ca a lui Adam necăzut în păcat (avea trup, suflet şi duh) deşi, desigur, existau diferenţe. Principala era aceea că Umanitatea Sa, deşi în întregime omenească, era unită în Persoana Sa cu Dumnezeirea şi, prin urmare, nespus de glorificată. De asemenea, Adam era în inocenţă, această însemnând faptul că nu avea cunoştinţa binelui şi a răului. Domnul nu se afla în inocenţă, ci El era sfânt. Domnul se găsea în mijlocul răului, dar în întregime neîntinat de acesta.

3. Om adevărat

El a devenit un Om adevărat, trup, suflet şi duh. Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, a suflat în el suflarea (duhul) de viaţă, iar el a devenit un suflet viu (Geneza 2:7 ). Animalele era de asemenea suflete vii *, însă ele nu aveau viaţă prin primirea duhului de la Dumnezeu. Pe lângă faptul că era un suflet viu, Adam avea un duh. În suflet avea viaţă fizică şi sentimente; în duh avea raţiune şi conştienţa sinelui şi a lui Dumnezeu. Putea avea comuniune raţională cu Dumnezeu şi să-i aducă bucurie lui Dumnezeu prin părtăşia sa. Pentru aceasta a fost el creat. Subiectul sufletului şi al duhului este un studiu în sine, şi doar îl atingem aici în treacăt.

* (Geneza 1:21, 24 . Cuvântul “vieţuitoare” din traducerea Cornilescu, sau „fiinţă” din traducerea GBV 2001 ar trebui traduse prin „suflet”, nephesh).

Domnul Şi-a însuşit trup, suflet şi duh. El a avut un trup real, vizibil şi palpabil (1. Ioan 1:1-2 ), făcut din carne şi sânge (Evrei 2:14 ), sensibil la durere şi suferinţă, însă nesupus la consecinţele căderii în păcat. El nu era supus morţii ca eveniment inevitabil. El a murit prin propria Sa putere (Ioan 10:18 ). Procesul îmbătrânirii, care este rezultatul căderii în păcat, nu se găsea în El (Domnul a crescut până la maturitate, dar aceasta nu reprezintă îmbătrânirea în sensul dorit aici). Trupul Său era desăvârşit. De asemenea, având suflet (Matei 26:38 ; Ioan 12:27 ), El a avut sentimente omeneşti reale, însă fără nicio înclinaţie păcătoasă. În duhul Său a avut gânduri omeneşti reale prin care putea, chiar ca Om, să aibă părtăşie desăvârşită cu Tatăl Său.

4. O singură Persoană

Fiul lui Dumnezeu este o singură Persoană. Fiul lui Dumnezeu este aceeaşi Persoană ca Fiul Omului. Acum începem să ne lovim de taina de nepătruns. Oamenii vor argumenta că trupul, sufletul şi duhul alcătuiesc o persoană. Acest lucru este corect. Prin urmare, spun ei, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului sunt două persoane în unitate. Nu, cu siguranţă nu! Scriptura este cu totul împotriva unei astfel de idei. Persoana care este în chip de Dumnezeu la începutul sublimei fraze din Filipeni 2:6 , este aceeaşi Persoană care a fost ascultătoare până la moarte de cruce în versetul 8. Subiectul acestei fraze este acelaşi de la un capăt la altul. Nu are loc vreo schimbare de Persoană undeva la mijloc.

Putem să evităm să afirmăm cu tărie „Dumnezeu a murit”. Cum ar putea Dumnezeu să moară, El care are nemurirea şi care este originea vieţii (1. Timotei 6:16 )? Simpla afirmaţie „Dumnezeu a murit” necesită corecţii importante. Mai întâi, Cel care a murit a fost Dumnezeu Fiul, nu Tatăl sau Duhul Sfânt. În al doilea rând, El nu a murit ca Dumnezeu, ci în umanitatea pe care El şi-a însuşit-o. Cu toate acestea, a corecta o afirmaţie nu înseamnă a o nega. A spune că Fiul Omului a murit şi nu Dumnezeu înseamnă a împărţi Persoana Lui şi a Îl face două Persoane. De fapt Dumnezeu Fiul a devenit Om chiar pentru acest scop, pentru a putea să moară (Evrei 2:9 ). El nu a încetat să fie Dumnezeu atunci când a murit. Sângele pe care El l-a vărsat a fost sânge omenesc, însă a fost sângele pe care El Şi-l însuşise (Fapte 20:28 ). Fiul lui Dumnezeu şi-a vărsat sângele (1. Ioan 1:7 ) şi a experimentat moartea (Romani 5:10 ). Acela care este Dumnezeu şi-a dat viaţa pentru noi (1. Ioan 3:16 ). Infinitatea Persoanei Sale este aceea care produce infinita ispăşire.

Acesta este uimitorul lucru care ne taie răsuflarea. O Persoană divină a trecut prin experienţa umană de la naştere până la moarte. El care este Dumnezeu, îşi aminteşte experienţele Sale omeneşti de la naştere până la moarte şi are milă de noi în slăbiciunile noastre. Acela care este atât Dumnezeu cât şi Om simte cu noi pentru că şi El a simţit aceleaşi lucruri. Ce minunat Mare Preot este El! (Evrei 2:17-18 ; 4:14-16 ).

5. Două naturi distincte

Eroarea opusă afirmaţiei că El este două persoane constă în a afirma că cele două naturi ale Sale s-au combinat într-una singură. Exista o erezie străveche cum că cele două naturi, Umanitatea şi Dumnezeirea, s-au contopit. Din acest motiv nu îmi place expresia „Omul-Dumnezeu” (God-man în eng., n. tr.). Aceasta îmi sugerează (deşi multor creştini cu învăţătură sănătoasă nu le sugerează aceasta) că El este jumătate om, jumătate Dumnezeu. O asemenea idee trebuie respinsă. El este în întregime Om şi în întregime Dumnezeu. El posedă toate atributele şi caracteristicile umanităţii reale, necăzute, sfinte, şi în acelaşi timp posedă toate atributele şi caracteristicile infinte ale Dumnezeirii. Armonia constă nu în amestecul naturilor, ci în Unitatea Persoanei Sale.

Dacă am presupune un arhanghel întrupându-se, o creatură grozav de puternică dar totuşi mărginită, iar prin întrupare având două naturi finite (dar foarte diferite), am spune pe drept că o astfel de situaţie este imposibilă. Pe de o parte ar fi un copilaş, incapabil să facă altceva decât să plângă şi să sugă, fără abilitatea de a vorbi, incapabil să înţeleagă un singur cuvânt pe care l-ar spune părinţii săi. În acelaşi timp acea persoană ar fi un arhanghel cu o putere grozavă, nu doar capabil să-i înţeleagă pe părinţi ci cunoscând mult mai mult decât ei. Am spune, destul de corect, că ar fi imposibil ca astfel de lucruri să fie adevărate într-o singură persoană în acelaşi timp. Gândirea noastră finită ar fi îndreptăţită să ajungă la o astfel de concluzie. Am spune că arhanghelul doar se preface că este un copilaş.

Desigur că nu un arhanghel s-a întrupat, ci o Persoană nemărginită. Atunci când avem înaintea noastră infinitul, aceasta este dincolo de sfera noastră de cunoaştere. Nu putem face niciun raţionament. Matematicienii ne spun că atât numerele opuse cât şi dreptele paralele se întâlnesc în infinit. Noi nu putem înţelege şi nu o vom înţelege niciodată, pentru că noi nu vom avea niciodată o minte infinită. Însă Dumnezeu ne-a descoperit aceasta, aşa că noi o credem.

Domnul a crescut în înţelepciune (Luca 2:52 ), totuşi a fost întotdeauna omniscient, aşa cum am văzut. A spus că nu ştie, şi totuşi El ştia toate lucrurile (Marcu 13:32 ). Cu toate acestea este foarte important să observăm că El nu putea să facă vreo greşeală în ceea ce spunea ca Om. Ar fi însemnat că Dumnezeu a vorbit fals iar aceasta ar fi o imposibilitate morală. A-Şi asuma limitările omeneşti înseamnă har, dar a-Şi asuma imperfecţiunea sau nedesăvârşirea omului ar însemna să periclitezi natura sfântă a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, să privim la Matei 11:27 „nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte deplin cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”. Aici vedem că este posibil ca un om să Îl cunoască pe Tatăl dacă Fiul i-L descoperă, dar, fără excepţie, nu este posibil ca vreun om să Îl cunoască pe Fiul. De ce oare este Fiul cu neputinţă de cunoscut şi nu Tatăl? Nu este vorba despre a nu putea pătrunde Dumnezeirea cu mintea, căci aceasta s-ar aplica în mod egal atât Tatălui cât şi Fiului. Nu este vorba nici despre a nu putea pătrunde cu mintea relaţiile divine, căci dacă relaţia Fiului cu Tatăl este cu neputinţă de cunoscut, tot astfel ar fi şi relaţia echivalentă a Tatălui cu Fiul. În mod evident, Cel care este de necunoscut este Fiul întrupat. Tatăl Însuşi nu ne poate explica aceasta, deoarece pentru a înţelege întruparea am avea nevoie de înţelegerea infinită a Tatălui Însuşi.

sursa: https://comori.org/