Categorie: Isus Hristos
Există trei lucruri care mi se par de o importanţă majoră în trasarea drumului celui credincios pe pământ şi în formarea lui pe cale: Domnul Isus nu este aici; Duhul Sfânt este aici; şi Domnul Isus vine din nou.
Mai înainte ca prezenţa sau absenţa cuiva să însemne ceva pentru mine, ar trebui ca mai întâi să fi învăţat să îl cunosc; şi, dacă am învăţat să îl cunosc pe cel care mi-a atras inima către el, şi care a devenit totul pentru mine, prezenţa sau absenţa lui este de maximă importaţă pentru mine şi dă culoare întregii mele vieţi. Îmi întreb acum inima, şi pe a ta, preaiubit credincios: Îl cunoaştem atât de mult pe Domnul Isus încât absenţa Lui are un efect important asupra noastră şi ne afectează în întregime drumul pe pământ? Am învăţat oare să Îl cunoaştem destul de mult încât să ne fie dor de El?
E o întrebare solemnă, care include cât de mult avem inima pentru Hristos, şi mă tem că este o întrebare care ne smereşte profund pe fiecare dintre noi înaintea Lui. Uneori poate unii dintre noi am cunoscut ce înseamnă să resimţim absenţa Celui pe care Îl iubim; dar vai, cât de repede Îl uităm din nou şi lipsa Lui de-abia e simţită! Aşa ar trebui să fie, preaiubiţilor? De ce se întâmplă aşa cu aceia care Îl cunosc? Dar mă tem că adevărul este că puţini dintre noi avem suficient Persoana Domnului Isus Însuşi înaintea inimilor noastre. Nu pun acum problema dacă cunoaştem lucrarea Lui - sau mai bine spus privilegiile rezultate din această lucrare. Ştii că păcatele îţi sunt iertate. Ştii că ai primit pace. Dar Îl cunoşti pe Acela care a împlinit toate pentru tine? Oare dragostea Lui - descoperită în ce a făcut El pentru tine - te-a condus să Îl cunoşti în aşa fel încât El să devină totul pentru tine? „Pentru voi deci, care credeţi, este preţuirea” (1. Petru 2:7 ).
Citind Evangheliile, ne smereşte felul cum inimile erau atrase de Hristos pentru ce găseau în El Însuşi, chiar dacă ştiau atât de puţin comparativ cu ce cunoaştem noi astăzi despre El şi despre lucrarea Lui.
Priviţi la cei doi ucenici în Ioan 1 . Ioan Botezătorul L-a privit pe Isus pe când umbla - el este copleşit cu această privelişte şi exclamă, involuntar parcă, „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Duhul lui Dumnezeu aduce în inima a doi dintre ucenici aceste cuvinte preţioase. În inima lor izbucneşte conştienţa acestui adevăr - cine era Hristos - şi imediat îi desprinde de orice altceva, chiar şi de învăţătorul lor religios (adesea legătura cel mai greu de rupt), şi îi leagă de El. „Şi L-au urmat pe Isus!”
Dar Fiul Omului nu a avut un loc să Îşi plece capul în lumea care era de fapt a Lui. Lumea Îl respinsese; va avea oare vreo importanţă aceasta pentru ei? „Au rămas cu El în ziua aceea”, legându-şi soarta de Cel care devenise totul pentru ei. Ce minunată armonie cu inima lui Dumnezeu, care şi-a găsit desfătarea în Cel smerit! Cu grijă, Duhul Sfânt reţine cu exactitate ora din zi când, în mijlocul respingerii nemiloase a lumii, două inimi au găsit în Isus ceva ce i-a atras, desprinzându-i de orice altceva.
Să privim la Maria aflată la mormânt, scena din Ioan 20 . Ucenicii au mers fiecare la el acasă, dar pentru inima Mariei nu exista „acasă” fără Isus. „Ea stătea lângă mormânt şi plângea”. Plângea pentru că nu găsise trupul Domnului ei. Inteligenţa poate va condamna repede lacrimile ei; dar există ceva mai preţios pentru Hristos decât inteligenţa, şi anume o inimă care Îl iubeşte. Lacrimile ei Îi vorbeau despre o fiinţă care Îl iubise pe pământ şi căreia îi era dor de El, acum că murise, pentru nu ştia unde să Îl găsească. Toate sentimentele ei erau legate de locul unde El fusese pus. Apariţii strălucitoare cereşti, îngerii sunt văzuţi la mormânt; dar ce înseamnă aceasta pentru o inimă care L-a cunoscut pe Hristos? Ei nu pot spune decât „Femeie, de ce plângi?” Preaiubiţilor, ce loc are Domnul nostru înviat - descoperit acum faţă de noi din glorie, lumina fiind revărsată peste tot ce El a împlinit - în inimile noastre? El nu mai este pe pământ, noi suntem încă aici. Ne este dor de El? Nu că subestimez înţelegerea. Doar înţelegerea despre Hristosul înviat a putut şterge lacrimile Mariei. Dar oare inimile şi conştiinţele noastre ţin pasul cu înţelegerea noastră?
Şi totuşi există o condiţie ca să Îl poţi iubi pe Hristos şi, drept urmare, să Îi duci dorul aici; şi această condiţie este legată de înţelegerea a ceea ce El a împlinit pentru noi. Condiţia este să avem libertatea să ne preocupăm cu El. Acest lucru ar fi imposibil dacă ar exista încă semne de întrebare referitor la starea noastră veşnică înaintea lui Dumnezeu. Dar chiar şi când Îl cunoaştem pe Hristos ca pe Acela care ne-a purtat păcatele şi le-a îndepărtat, mai există o nevoie şi mai adâncă pentru ca inima să poată fi în întregime liberă pentru Hristos, şi anume să ştim că Dumnezeu a rezolvat problema naturii păcătoase din noi. Hristos nu doar „ne-a iubit şi ne-a spălat păcatele în sângele Său”, dar Dumnezeu „L-a făcut păcat pentru noi, pe El, care nu a cunoscut păcat”, pentru că la cruce El a judecat tot ce sunt, ca şi tot ce am făcut. Dumnezeu m-a judecat, „a condamnat păcatul în carne”. Astfel, la crucea lui Hristos s-a sfârşit definitiv cu ceea ce credinciosul era în carne. El poate spune „Am fost răstignit cu Hristos” (Galateni 2:20 ). Până când înţelegem aceasta, va exista cu siguranţă încercarea de a îmbunătăţi, de a scoate ceva bun din fire; dar acest lucru este imposibil, rezultatul este nefericire direct proporţională cu sinceritatea eforturilor. „Nenorocit om ce sunt!” poate conduce mai apoi prin harul Domnului la strigătul „Cine mă va izbăvi din acest trup al morţii?”. Dar până când nu văd că omul cel vechi nu mai există înaintea lui Dumnezeu de când a fost judecat la cruce, şi că acum sunt în al doilea Om - Hristos înviat din acea judecată - firea fiind încă în mine, dar eu nemaifiind în fire- mă preocup cu mine însumi, şi nu cu Hristos.
Atât de binecuvântat şi desăvârşit este modul prin care Dumnezeu ne eliberează de tot ce ar interveni între noi şi Hristos, pentru ca sentimentele noastre să poată fi libere să se îndrepte spre El. Toată nevoia mea fiind mai mult decât împlinită de Hristos, mă pot preocupa acum cu Cel care mi-a împlinit-o. El ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, şi acum doreşte inimile noastre pentru Sine.
Auziţi-L cum ne spune în Ioan 14 „Mai sunt puţin cu voi...Să nu vi se tulbure inima”. O, preaiubiţilor, oare absenţa Lui ne-a făcut vreodată să plângem? Doar în măsura în care am cunoscut durerea absenţei Lui putem gusta bogăţiile pe care ni le-a pus la dispoziţie pentru mângâierea nostră cât timp El este plecat - ne-a deschis Casa Tatălui cu promisiunea venirii Lui, ne-a dat Duhul Sfânt, introducându-ne în cercul minunat al intimităţii divine, ca să Îl cunoaştem cum nu L-am fi putut cunoaşte când era pe pământ.
Şi acesta este semnificaţia pe care o dă Cinei Sale în 1. Corinteni 11:23-26 . Ascultaţi glasul care, vorbindu-i lui Pavel din glorie, ne spune ce suntem pentru El chiar şi acolo: „Faceţi aceasta în amintirea Mea”. Domnul Isus nu poate îndura să fie uitat de aceia pe care i-a iubit până la capăt. Inimi nevrednice, am putea spune fără a greşi; da, dar Isus le iubeşte: Şi-a dat viaţa ca să le dobândească şi preţuieşte faptul că ne amintim de El, de aceea El pune înaintea noastră acele lucruri scumpe care ne vorbesc despre El şi despre moartea Lui pe cruce. Dacă Cina Domnului înseamnă ceva atunci când luăm parte la ea, înseamnă că Îl iubim şi ne e dor de El în mijlocul unei lumi care L-a respins. El Însuşi i-a dat acest caracter: „Căci ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi vinul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El”.
Ne aflăm într-o lume care, pentru Adunare, a fost pustiită de moartea lui Hristos; o lume în care ea, Adunarea, nu găseşte odihnă pentru inima ei şi nu poate decât să zăbovească plină de tristeţe în preajma locului unde crucea şi mormântul arată clar atitudinea lumii faţă de El. Prin credinţă Îl vedem în glorie şi ne odihnim în părtăşia pe care o avem cu El acolo. De aceea, în timpul călătoriei noastre în lume, resimţim cu atât mai mult respingerea lumii faţă de El; şi de aceea, datorită crucii, lumea este răstignită faţă de noi şi noi faţă de lume. „La moarte cu El, răstigneşte-L, răstigneşte-L!” ne răsună în urechi. Este judecata lumii acesteia, şi legăturile pe care le aveam cu ea sunt rupte. Crucea, moartea lui Hristos, îl caracterizează aşadar pe cel care Îl iubeşte. Ne îndemnăm inimile să iasă din acest loc al stricăciunii şi ne retragem în duh cât mai departe, căutând doar o identificare mai completă cu Hristosul respins ca fiind partea cea mai bună şi mai aleasă pe care El ne-o poate da într-o asemenea lume. Aceasta nu e o realizare a credinciosului cu multă experienţă, ci este ceea ce aşteaptă Hristos de la fiecare inimă care Îl cunoaşte.
Acum El a plecat, şi cerurile deschise ni-L arată pe Cel căruia lumea nu i-a dat vreun loc, înălţat ca Om în cea mai măreaţă glorie cerească. Şi aceasta este consecinţa faptului că L-a glorificat pe Dumnezeu pe pământ în privinţa problemei păcatului, aşa încât ne poate da şi nouă un loc împreună cu El în glorie. Dar pentru puţin timp călătorim prin locul respingerii Sale - şi totuşi nu suntem lăsaţi fără mângâiere prin această pustie.
Aceasta ne conduce la cel de-al doilea lucru care modelează calea credinciosului. Dumnezeu Duhul Sfânt este aici. Şi, dacă am pus la inimă chestiunea efectului absenţei lui Hristos asupra inimilor noastre, e potrivit să ne întrebăm acum cu seriozitate: cât conştientizăm prezenţa Duhului Sfânt, a celuilat Mângâietor? Nu vorbesc acum despre lucrarea Duhului Sfânt de trezire a sufletelor, ci de prezenţa unei Persoane divine aici, despre care Isus a spus „lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi.”(Ioan 14:17 )
Aceasta are consecinţe asupra gloriei Fiului Omului la dreapta lui Dumnezeu; pentru că înainte de înălţarea Lui nu se putea spune decât „nu era încă Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat” (Ioan 7:39 ), şi, de atunci încolo, prezenţa Duhului Sfânt în lume mărturiseşte despre acea glorie.
Ce importanţă trebuie să aibă acest adevăr asupra felului în care umblăm, preaiubiţilor. Domnul a spus chiar „Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă voi duce, vi-L voi trimite” (Ioan 16:7 ). Dar vai, cât de trist este să vedem că în cea mai mare parte creştinii de-abia dacă ştiu că există Duhul Sfânt; cu atât mai puţin umblă recunoscând în mod practic acest adevăr! Mii de oameni sinceri se roagă pentru venirea Lui, ca şi cum Domnul Şi-ar fi uitat promisiunea aceşti 1800 de ani, sau se roagă ca Duhul să nu le fie luat, ca şi cum Domnul ar fi necredincios acum, după ce li L-a trimis - pentru că El a spus „El va rămâne cu voi pentru totdeauna”.
Cât de mult, preaiubiţilor, a devenit o realitate pentru sufletele noastre prezenţa Duhului Sfânt locuind în inimile noastre? Cât de imense sunt consecinţele care decurg din acest adevăr! Să ne gândim la câteva dintre ele. Duhul de înfiere trimis în inimile noastre - prin El strigăm Ava, Tată. Venit din gloria care urmează să ne fie descoperită - împreună-moştenitori ai ei cu Hristos - El aduce puterea acestei glorii ca o realitate prezentă în inimile noastre, şi resimţim realitatea pustiului prin care trecem şi mai acut. El Însuşi se face părtaş suferinţelor noastre de acum. Gemem în noi înşine, suspinând împreună cu creaţia care suferă? Este glasul Duhului Sfânt care mijloceşte pentru noi după gândul lui Dumnezeu. Prin El cunoaştem unde este Hristos şi suntem uniţi cu El - făcând din locul gloriei „acasă” pentru inimile noastre, pentru că crucea Lui a transformat această lume într-un pustiu pentru noi. Ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, Dumnezeu ne-a descoperit prin Duhul Său. Pecete a lui Dumnezeu asupra nostră, El este în inimile noastre arvuna moştenirii pe care urmează să o primim. Trupurile noastre sunt templu al Duhului Sfînt. El este puterea vieţii pe care o avem de la Dumnezeu, înălţându-se către izvorul ei în părtăşie, aducând astfel în noi „un izvor de apă ţâşnind către viaţa eternă” din care, dacă bem, nu ne va mai fi niciodată sete; de asemenea, puterea revărsării de bucurie care se ridică la Tatăl în închinarea pe care El o doreşte- din bogăţia acestei puteri „curg râuri de apă vie” spre deşertul care ne înconjoară.
O, preaiubiţilor, este adevărat că Duhul Sfânt a coborât şi locuieşte în noi! El ne-a adus veşti bune de la Cel care a plecat care şi ne-a câştigat inimile pentru El. Acum El ia din cele ale lui Hristos şi ni le descoperă, pentru a ne satisface inimile cu El. Duhul nu a venit ca să Îl înlocuiască pe Hristos în inimile noastre, îndreptându-le deci spre o altă ţintă, ci ca să le umple cu Cel pe care Îl avem.
Ai putea zăbovi „zece zile” în locul din care Duhul te cheamă la un asemenea Ales? Dacă am avea fermitatea hotărârii pe care Rebeca a avut-o de a merge la Isaac, nu am fi nicio clipă măcar de acord cu vreo legătură care să aibă putere asupra noastră, ţinându-ne într-un loc unde nu este El. Am merge la Cel pe care, deşi nu L-am văzut, Îl iubim, cu tot deşertul care ne desparte. Dar Duhul Sfânt ne va ţine o plăcută tovărăşie pe drum, fie el lung sau scurt - preocupându-ne fără încetare, dacă nu Îl împiedicăm, cu Hristos.
Astfel, Domnul ne-a încredinţat Duhului Sfânt pentru mângâiere. Cât de mult este adevărat în umblarea noastră că toată mângâierea noastră în absenţa lui Isus este urmarea prezenţei Duhului cu noi? Cu tristeţe ne gândim cât de des Îl întristăm, şi astfel ne privăm pe noi înşine de posibilitatea de a ne bucura de bogăţiile puse la dispoziţia nostră de dragostea Domnului. Prea adesea mărturia despre frumuseţea lui Hristos este împiedicată în inimile noastre de concesii pe care le facem firii, şi astfel Duhul Sfânt trebuie să ne mustre, iar zile şi săptămâni sunt pierdute, fără a se mai întoarce vreodată! O, preaiubiţilor! Să veghem ca privirile să ne fie aţintite la Hristos, urechea deschisă doar la glasul Lui, gândurile cele mai intime ale inimii să fie modelate de Cuvântul Său, ca să nu Îl întristăm pe Duhul binecuvântat care locuieşte în noi, şi să nu împiedicăm întreaga putere a binecuvântării noastre.
Apoi, din nou, dacă trecem de la binecuvântarea individuală, rezultată din prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în noi, ajungem la „casa lui Dumnezeu”; „în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2:22 ). Încredinţată omului spre zidire (1. Corinteni 3 ), acesta a eşuat teribil şi a îngăduit tot felul de stricăciuni; dar Dumnezeu, în îndelunga Lui răbdare, încă locuieşte prin Duhul Său în această casă, deşi omul trebuie să se curăţească de tot ce nu este potrivit cu prezenţa lui Dumnezeu ca să se poată bucura de prezenţa Sa. Dar, privind mai atent, în mijlocul unei mărturisiri exterioare de credinţă există ceva încă şi mai preţios, care nu poate fi stricat de om - trupul lui Hristos, format de Duhul Sfânt. „noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Corinteni 12:13 ). Aceasta este legătura care îi uneşte pe toţi sfinţii de pe pământ cu Capul lor care este în cer şi îi leagă şi unul de celălalt, în ciuda tuturor lucrurilor prin care Satan a reuşit aparent să îi despartă. Dar oare numai nouă ne-a fost dat să cunoaştem acest privilegiu şi această bucurie? Cu siguranţă, preaiubiţilor, un asemenea adevăr vine cu responsabilităţi practice, şi la aceasta suntem îndemnaţi în Efeseni 4:1-3 . În ce măsură ni le-am asumat cu toată fiinţa noastră, „străduindu-ne să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii”?
Puţini umblă cu inima întreagă, plini de curaj pe o astfel de cale, despărţiţi de orice lucru care o neagă; dar Domnul Însuşi va fi acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Lui. Ce am putea dori mai mult până Îl vom vedea faţă în faţă? Nici nu ne-a lăsat fără îngrijirea de care avem nevoie până atunci. Vorbirea în limbi şi semnele miraculoase, manifestări ale prezenţei Duhului Sfânt pentru cei care nu cred, poate că au încetat; dar rămâne ce este cel mai de preţ şi necesar pentru sfinţi, pentru că Duhul Sfânt este aici şi „dă fiecăruia după cum voieşte”. Întreb din nou: Îi recunoaştem drepturile în această privinţă, sau suntem de acord cu lucrurile prin care oamenii L-au înlocuit pe Duhul Sfânt?
Dar trec de la un subiect care are o importanţă atât de mare asupra umblării noastre de credincioşi ca să vorbesc despre ceea ce ni s-a dat ca ţintă a inimii în speranţă şi aşteptare - venirea Domnului nostru Isus. Este strâns legată de tot ce am vazut mai înainte ca efect asupra noastră al absenţei Sale şi al prezenţei Duhului Sfânt. În măsura în care tânjim după El Îi vom dori venirea, iar Duhul Sfânt, descoperindu-ni-L din locul unde Domnul este acum, ni-L face şi mai necesar, şi astfel Domnul este şi mai dorit aici pe pământ, în locul respingerii Sale. În plus, Duhul Sfânt locuind în noi ne face conştienţi de relaţia pe care o avem acum cu Hristos ca Trup al Său, Mireasa Lui, şi trezeşte în noi sentimente potrivite cu această relaţie. A iubit Hristos Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea? Este Adunarea preocuparea Sa majoră, chiar dacă El este în cer? A pus El de-o parte împărăţia şi stăpânirea tuturor lucrurilor în cer şi pe pământ pentru ca să aibă inimile noastre - chemându-ne acum pe calea respingerii Sale, dar mai târziu să împărăţim împreună cu El?
Este Duhul Sfânt în inimile noastre puterea care ne convinge că pentru El suntem preţioşi, cu mult mai mult decât pot spune cuvintele? Şi absenţa Lui nu înseamnă nimic pentru noi? Ne este indiferent faptul că demult Îl aşteptăm? Preaiubiţilor, „Duhul şi Mireasa zic: Vino!” Dacă zăboveşte, dorinţa Lui este ca inimile să ne fie îndreptate spre „răbdarea lui Hristos”. Dacă ne încredinţează cuvântul Său ca să-L păstrăm, acesta este „cuvântul răbdării Mele”. Dar El sfârşeşte Cartea lui Dumnezeu cu o promisiune - ultimele cuvinte menite să răsune în inimile noastre şi să fie pline de dulceaţă, să ne mângâie cât Îl aşteptăm - „Iată, Eu vine curând”. Nu era partea noastră să zicem „curând”, deşi am fi dorit aceasta; dar El cunoştea dorul inimilor şi a zis „curând”. O, a primit El din partea noastră răspunsul plin de dragoste adâncă, pe care tot El ni-l pune pe buze - „Amin, vino Doamne Isuse!”
Îi simţim absenţa aici pe pământ? El doreşte aceasta. Ascultaţi - „Vin din nou şi vă voi primi la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. Lui, din cer, Îi este dor de noi! Dar nu va fi mereu aşa. „Tată, vreau” - şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei Celui care vorbeşte astfel - „ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu”. Ah! îndurarea L-a făcut să ne salveze, dar, mai mult decât atât, acum dragostea Îl face să ne dorească împreună cu El şi ai Lui pe veci. El vrea să ne aibă cu El! Cine ar fi putut concepe un asemenea gând - după toată lipsa noastră de credincioşie, necredinţa inimii noastre, căderile frecvente şi lepădarea de El! Oh, dacă credem în dragostea Lui şi în locul pe care El ni l-a dat în această dragoste, trebuie să îi răspundem. Aici e izvorul şi puterea speranţei în venirea Lui.
De asemenea, acest lucru ne dezlipeşte privirea de pământ, de interesele şi speranţele lui, şi ne păstrează liberi de aceste lucruri din mijlocul cărora Acela pe care Îl aşteptăm va veni să ne ia.
Obiectul speranţei noastre are o imensă putere de a ne modela, chiar şi în ceea ce priveşte cele pământeşti. Cât de important este deci ca gândul venirii Lui să strălucească întotdeauna în inima noastră ca singura speranţă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Atunci nu vom avea numai doctrina venirii Lui, ci vom fi „ca unii care îl aşteaptă pe Domnul”.
Aceasta nu ne va face să ne încrucişăm mâinile în lenevie; ci, aşteptându-L cu adevărat, vom fi preocupaţi cu interesele Lui aici pe pământ, găsind în absenţa Lui mângâierea de a avea ceva de făcut pentru El - ceva prin care să ne exprimăm dragostea. Şi nu vom face orice ne va trece prin minte, ci vom căuta lucrurile care sunt în armonie cu inima Lui, pentru a cheltui şi a ne cheltui făcându-le.
Ce lucru preţios este pentru Domnul să ne găsească pe pământ folosindu-ne astfel timpul. El caută din glorie oameni care să-L iubească şi vine şi li Se descoperă. Oare nu-L auzim spunând: „Faceţi aceasta în amintirea Mea”, şi din nou, „Vestiţi moartea Domnului până când va veni”. E ca şi cum ne-ar spune: „Le e dor de Mine? Aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea Mea?”. O, preaiubiţilor, cum răspunde inima noastră întrebărilor dragostei Lui?
sursa: https://comori.org/