Categorie: Iaua Hristos
“Răscumpăraţi … cu sângele preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată; El a fost cunoscut dinainte, în adevăr, mai înainte de întemeierea lumii”. (1. Petru 1:19-20 )
Prin aceste cuvinte Duhul lui Dumnezeu ne duce înapoi în eternitate pentru a începe minunata istorisire a Mielului. Hristos, ca Mielul lui Dumnezeu, nu a fost un gând mai târziu al lui Dumnezeu, El “a fost cunoscut dinainte, în adevăr, mai înainte de întemeierea lumii”. Iar păcatul nu a venit pe pământ mai devreme ca povestea Mielului fi fost începută în timp. Abel, deşi mort de mii de ani, încă vorbeşte despre necesitatea jerfei Mielului. Prin jertfirea întâilor născuţi din turma lui pentru Dumnezeu, el arată primul mare adevăr, pe care fiecare sărman păcătos care vine la Dumnezeu trebuie să îl înveţe, şi anume că “fără vărsare de sânge nu este iertare”.
Avraam continuă povestea Mielului în acel tablou măreţ în care i-a fost dovedită credinţa ( 22 ). Dumnezeu spune ca să zicem aşa, “Voi face cunoscută credinţa pe care am cunoscut-o de mult în Avraam. El a fost îndreptăţit înaintea Mea prin credinţă, iar acum va fi îndreptăţit prin fapte, care vor dovedi autenticitatea credinţei lui în Mine”. (Iacov 2:21 ). Cu siguranţă niciodată omul nu a fost încercat ca Avraam: Iov a fost încercat prin pierderea copiilor, a avuţiei şi a sănătăţii, dar încercarea lui Avraam a fost mai grea. Lui Iov i s-a cerut să se supună unei pierderi. Lui Avraam i s-a cerut să facă o jertfă. Una era o supunere pasivă, iar cealaltă o ascultare activă. Şi cât de mare era cererea “Ia acum pe fiul tău”; şi sabia străpunge mai departe mai adânc sufletul său, pentru că trebuie să fie “singurul tău fiu”, şi încă mai adânc, pentru că trebuie să fie “Isaac”, cel pe care se bazează toate promisiunile; şi mai departe, cel mai adânc, pentru că trebuie să fie cel “pe care-l iubeşti”.
Dar a fost mai mult în acest tablou decât încercarea credinţei lui Avraam. Oricât de preţioasă a fost aceasta, era ceva încă mai preţios, mai instructiv, important şi mişcător.
Învăluită în această istorisire este mult mai măreaţa poveste a Tatălui şi a Fiului, a lui Dumnezeu şi a Mielului, a lui Hristos şi a crucii. Abel ne spune că trebuie să existe un miel pentru arderea-de-tot; Isaac ridică întrebarea “UNDE ESTE MIELUL?” Iar Avraam dă singurul răspuns posibil, “Dumnezeu Însuşi va îngriji de mielul pentru arderea-de-tot.”
Nici un miel oferit de om nu ar putea fi de folos pentru a întâmpina sfinţenia lui Dumnezeu sau păcatul omului. Dumnezeu trebuie să ofere Mielul, şi, spune Avraam, “Dumnezeu Însuşi va îngriji de mielul pentru arderea-de-tot.”
În continuare Moise preia povestea Mielului. El vorbeşte despre caracterul Aceluia care singur poate să îndeplinească cerinţele lui Dumnezeu. Mielul oferit de Dumnezeu va fi o jertfă sfântă fără pată, un miel “fără cusur”(Exod 12:5 ).
Isaia încheie povestea Mielului din Vechiul Testament. El ne spune felul în care Mielul lui Dumnezeu trebuie să Îşi ducă lucrarea la îndeplinire. El trebuie să fie o jertfă supusă, voluntară, pentru că, spune profetul, El “a fost dus ca un miel la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura.” (Isaia 53:7 )
Trecând la Noul Testament lăsăm în urmă umbre şi imagini şi profeţii şi ne găsim în prezenţa Aceluia care este întruchiparea desăvârşită a umbrelor. Ioan Botezătorul începe povestea Mielului, după cum este menţionat în primul capitol din Evanghelia după Ioan. Avraam privind înainte a spus “Dumnezeu Însuşi va îngriji de miel”, iar Ioan, “privind la Isus, care umbla”, răspunde înapoi în timp, peste veacuri, “Iată Mielul lui Dumnezeu”. Însărcinarea care i s-a dat lui Avraam, “Ia acum pe fiul tău”, nu era decât o umbră a lui Isus arătat ca fiind Fiul lui Dumnezeu (v. 34). Dumnezeu i-a spus lui Avraam “singurul tău fiu” ? atunci noi Îl auzim pe Duhul lui Dumnezeu proclamându-L pe Isus ca fiind “SINGURUL FIU”(v. 18). A trebuit Avraam să îl dea pe Isaac, copilul promisiunii? Atunci Isus este proclamat a fi “HRISTOSUL”, Cel în care toate promisiunile sunt da şi amin (v. 41): şi în cele din urmă, a auzit Avraam acele cuvinte: “Ia acum pe fiul tău ... pe care îl iubeşti”? atunci Isus este arătat ca “FIU CARE ESTE În sânul Tatălui”.
Dacă Ioan îi răspunde lui Avraam şi descoperă înaintea noastră Mielul în smerirea Lui, Filip şi Petru le răspund lui Moise şi lui Isaia şi prezintă Mielul în suferinţele Sale. Filip îl găseşte pe famen citind marea profeţie a lui Isaia, “El a fost dus ca o oaie la înjunghiere; şi, fără glas, ca un miel înaintea celui care-l tunde, aşa nu·Şi-a deschis gura.” şi începând de la Scriptura aceasta, “L-a vestit” pe Isus (Fapte 8 ). Petru ne aduce aminte că suntem răscumpăraţi “cu sângele preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată” (1. Petru 1:19 ).
Apostolul Ioan în Apocalipsa 5 continuă povestea Mielului, înfăţişând înaintea noastră Mielul în gloriile Sale. Lăsând pământul în urmă, Ioan este dus în duh în cer, iar acolo vede în mâna dreaptă a lui Dumnezeu o carte a judecăţii, dar de asemenea a binecuvântării obţinute prin judecată. Dar cine poate deschide cartea? Şi dacă nimeni nu poate deschide cartea, cum îşi pot urma judecăţile cursul lor? Cum pot fi binecuvântările obţinute? Cum poate fi înlăturat răul şi cum pot fi întemeiate gloriile împărăţiei? “Cine este vrednic să deschidă cartea?” este întrebarea adresată mulţimilor adunate din cer. Căutând printre toate mulţimile nesfârşite de răscumpăraţi Ioan nu vede pe “nimeni în cer” vrednic să deschidă cartea. Erau acolo mulţi sfinţi mari, Enoh care umblase cu Dumnezeu, şi Avraam care vorbise cu Dumnezeu, Moise care a fost îngropat de Dumnezeu, şi Ilie care a fost luat de Dumnezeu - toţi sunt acolo, dar nici unul nu este vrednic să deschidă cartea. Iar apoi Ioan caută pe pământ, dar dacă nu poate găsi un om în cer, nu este de mirare că nu găseşte un om pe pământ, şi cu atât mai puţin că nu găseşte pe nimeni sub pământ care să fie vrednic să deschidă cartea sau să se uite în ea. După care Ioan începe să plângă. Dar plânsul nu este pentru cer. Pe pământ plânsul poate dura o noapte, în iad plânsul va dura o veşnicie, dar în cer “Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare., nici strigăt, nici chin”. Ioan este singurul om care a plâns vreodata în cer, şi deşi a plâns mult, nu a fost lăsat să plângă timp îndelungat. El îl aude pe unul dintre bătrâni zicând “Nu plânge! Iată, Leul care este din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a învins ca să deschidă cartea”. Şi Ioan, care fusese aşa de ocupat căutând în cer şi pe pământ şi sub pământ, încât de abia îşi aruncase ochii asupra tronului, acum se întoarce către tron aşteptând să vadă Leul atotînvingător, şi “iată, în mijlocul tronului şi al celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca înjunghiat”. Leul care învinge este un Miel care a fost înjunghiat.
Pe pământ Ioan auzise cuvintele “Iată Mielul lui Dumnezeu”. El Îl urmase pe Miel în umilinţa Lui. El stătuse la picioarele crucii şi fusese martor al suferinţelor Mielului. El Îl văzuse când oamenii I-au străpuns mâinile şi picioarele la locul celor trei cruci, “unde L-au răstignit, şi cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, şi în mijloc pe Isus”.
El Îl văzuse pe Isus ca Om înălţat în seara zilei învierii când Isus a venit şi “a stat în mijloc” şi le-a arătat ucenicilor semnele rănilor pe mâinile şi picioarele Sale; iar acum, dus în cer, îmbulzit de mulţimea imensă a celor răscumpăraţi, şi de zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii de îngeri - chiar în centrul gloriei cereşti - el vede “în mijlocul tronului ... un Miel stând ca înjunghiat”. El vede Mielul în gloriile Sale - ISUS cu semnele rănilor pe mâini şi picioare, singurul Om din toată acea glorie veşnică care va purta vreo urmă a suferinţelor din timp.
Şi pe măsură ce Ioan priveşte pierdut, cu uimire şi adorare, aude marea mulţime de răscumpăraţi izbucnind în cântare - cântarea cea nouă - cântarea Mielului, zicând “Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune”.
Îngerii nu pot cânta această cântare, nici nu pot să rămână tăcuţi când este cântată, şi astfel Ioan aude o explozie puternică de laude în care tot cerul se uneşte - făpturile vii, sfinţii răscumpăraţi prin sânge, “zecile de mii de îngeri” - toţi se unesc şi strigă cu voce puternică “Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!”.
Dar pământul nu poate rămâne tăcut când cerul istoriseşte gloriile Mielului, şi astfel în urechile lui Ioan răsună o explozie puternică de laude. De data aceasta toate făpturile create din cer şi de pe pământ se unesc într-un imn măreţ de laudă către Dumnezeu şi către Miel, spunând “A Celui care şade pe tron şi a Mielului fie binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea, în vecii vecilor!”. Cele patru făpturi vii adaugă “Amin”-ul lor la această explozie întreită de laude, iar sfinţii răscumpăraţi prin sânge, cu inimile umplute în revărsare “s-au prosternat şi s-au închinat Celui care este viu în vecii vecilor.”
Dar în decursul cărţii Apocalipsa, trec prin faţa noastră mai multe glorii ale Mielului. Tabloul acum se mută din cer pe pământ şi ni se îngăduie să vedem Mielul în puterea şi în mânia Sa, exercitând judecata. După cum a răscumpărat pe sfinţii Săi prin sânge, tot astfel acum El răscumpără moştenirea prin putere. Mielul este cel care deschide peceţile şi are loc judecata imediată (Apocalipsa 6:1 ); în faţa mâniei Mielului strigă naţiunile cu spaimă (Apocalipsa 6:16 ); şi împotriva Mielului naţiunile, sub conducerea fiarei, fac război doar pentru a fi biruiţi, şi pentru a arăta că Mielul lui Dumnezeu, - Acela pe care L-au dispreţuit şi L-au pironit pe o cruce, şi pe care L-au încoronat cu o cunună de spini - este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor(Apocalipsa 17:14 ).
Dar încă o dată tabloul se mută din cer pe pământ şi în capitolul 19 ni se îngăduie să vedem noi glorii ale Mielului. Pe pământ, sistemul ticălos, care a purtat atât de mult timp numele Mielului, şi care a negat un timp atât de îndelungat caracterul Mielului, a fost în sfârşit judecat, iar cerul se bucură de nimicirea lui. Dar nimicirea bisericii oficiale false face loc prezentării înaintea lui Hristos în glorie a adevăratei biserici. Judecata curvei cea mare conduce la nunta Mielului. În acest tablou măreţ privim mireasa, soţia Mielului (Apocalipsa 19:7 şi 21:9), nunta Mielului (v. 7) şi cina Mielului (v. 9). Mireasa înfăţişează biserica ca pe obiectul dragostei intime a lui Hristos. Aşa cum a iubit-o El şi S-a dat pe Sine pentru ea. Aşa cum El a hrănit-o şi a preţuit-o cu dragoste tandră în toate zilele călătoriei prin pustie. Oricât de slabă, falimentară, persecutată, împrăştiată şi frântă ar fi biserică, totuşi niciodată nu a încetat să fie obiectul dragostei şi afecţiunii Lui. Prin potop şi foc şi persecuţie Hristos şi-a adus mireasa Sa, având întotdeauna în vedere marea zi a nunţii Mielului; pentru nuntă, oricât de dulci ar fi sentimentele, nu vor satisface inima. Intimitatea dragostei dintre mireasă şi Miel este preţioasă, dar dragostea nu este satisfăcută în lipsa persoanei iubite. Şi în timp ce mireasa vorbeşte despre într-adevăr despre dragoste, nunta vorbeşte despre posesia obiectului iubirii. Apostolul spune “v-am logodit cu un singur bărbat”: dar având ce final în vedere? “ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos” ( 11:2 ). Nunta are în vedere prezentarea - ziua nunţii Mielului. Dragostea care a răbdat cu biserica în călătoria ei prin pustie, care a sfinţit-o şi a curăţit-o, s-a menţinut având în vedere nunta Mielului. Iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, El i-a iubit până la capăt, “ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora”. Iar când are loc nunta, va începe cina nunţii. Dacă mireasa vorbeşte despre intimitatea dragostei, iar nunta despre posesia obiectului dragostei, cina Mielului proclamă desfătarea şi bucuria cu care cerul va sărbători nunta Mielului.
Mai rămâne un tablou şi pământul continuă din nou povestea pentru a istorisi aceste noi glorii ale Mielului. Am văzut în cer nunta Mielului; dar Mielul nu se mulţumeşte doar cu a poseda mireasa Lui, El o va prezenta înaintea lumii. Ioan este dus pe un munte măreţ şi înalt să vadă mireasa, soţia Mielului, dar ce vede el de fapt este “cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu”. Un simbol desigur, al bisericii arătate în glorie, dar, deasupra tuturor, gloria Mielului arătată în biserică, pentru că deasupra şi dincolo de gloriile cetăţii, Ioan vede gloriile Mielului. El povesteşte despre zidurile înalte şi măreţe din iaspis, vorbeşte despre porţile din perle, străzile din aur, şi despre temeliile împodobite cu tot felul de pietre preţioase - iar toate acestea sunt extraordinar de frumoase, dar noi întrebăm “Asta e tot?” Iar Ioan ca şi cum ne-ar răspunde, “O! Nu, vă pot spune mai multe, vă pot spune despre lucrurile care nu sunt aici, nu am văzut nici templu, nici soare, nici lună, nici candelă, nici noapte, nici rău, nici blestem.” Şi iarăşi, noi spunem totul este binecuvântat, dar nu mai e nimic acolo? “Ba da, este”, pare că spune Ioan, “pentru că în mijlocul gloriilor şi deasupra gloriilor acestui oraş ceresc, am văzut Mielul. Pe Acela binecunoscut nouă în zilele călătoriei Lui pe pământ, Acela care a mers cu noi, care a vorbit cu noi, care a locuit printre noi plin de har şi de adevăr, care a luat parte la sărăcia noastră, care ne-a purtat în slăbiciunea noastră, care a plâns cu noi în suferinţele noastre, Acela care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi - Acesta este Cel pe care L-am văzut în mijlocul cetăţii - Mielul lui Dumnezeu, şi «lumina ei este Mielul».”
Cum ar putea aurul şi perlele şi pietrele preţioase să-şi arate frumuseţea în afara luminii? “Lumina ei este Mielul”.
Gloriile cetăţii ne pot fermeca mintea, lipsa răului va satisface cu siguranţă conştiinţa, dar prezenţa Mielului va satisface singură sentimentele noastre, şi va face pe orice sfânt să fie acasă în mijlocul acestor glorii sublime. Vom vedea gloriile cetăţii, vom vedea râul vieţii şi pomul vieţii, dar deasupra tuturor, vom vedea Mielul, vom vedea “faţa Sa”, iar numele Său va fi pe frunţile noastre. Fie ca puterea ce transformă a poveştii Mielului să se manifeste în vieţile noastre chiar de acum.
“Ochii miresei vor privi nu veşmintele ei,
ci faţa iubitului ei mire;
Nu voi privi la glorie,
ci la al meu Împărat al harului -
nu la cununa pe care o va dărui
ci la mâna Lui străpunsă:
Mielul este întreaga slavă a ţării lui Emanuel.”
(articol preluat de pe stempublishing.com)
sursa: https://comori.org/