Iată, Numele Domnului vine din depărtare!(Isaia 30:27)

„ Îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare." Este o parte din versetul de astăzi ( 22-05-2013)-Gen.12.2  „și mă conduce (povățuiește) pe cărările neprihănirii (drepte) din pricina Numelui Său" (Ps.23.3). În toata Biblia, vedem că se acordă o importanță mare numelui, în primul rând Numelui Domnului. În Geneza 4: 26 scrie: „Lui Set i s-a născut și lui un fiu, căruia i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului” În Exod 3:13-14, Moise Îl întreabă pe Domnul Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov care-I este Numele. Și i se răspunde: „Eu sunt Cel ce sunt (Cel Veșnic)”. În capitolul 23:20-21, Domnul Însuși precizează: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum..Fii cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui, să nu te împotrivești Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El” Iată că Numele Domnului este considerat ca fiind o parte a Realității Divine. Pentru evreii evlavioși, există o asemenea temere că ar putea încălca porunca a 3-a, încât nici nu-L cheamă pe Domnul decât ca „Numele”. Li se pare prea sfânt ca să-L pronunțe. Straniu pentru noi, nu? Numele eroilor biblici este consemnat cu multă grijă, iar nouă ni se indică în subtext semnificația lor. De ce? Pentru că Duhul Sfânt, Autorul Scripturii, considera important acest lucru. Lui Isaia, și Mariei (și lui Osea, ș.a.m.d), li se poruncește ce nume (semnificativ întotdeauna)să pună copiilor lor. Pentru că numele lor era un mesaj de la Domnul, descriind misiunea, caracterul sau funcția de simbol a copilului respectiv. Și întotdeauna se dorea a fi o binecuvântare. Numele biblice erau inspirate. Dar, uneori personajul nu trăia la nivelul numelui său (Solomon-pace, și-a executat fratele, apoi, la bătrânețe s-a îndepărtat de Domnul Păcii) sau își depășea condiția numelui (Iaebeț-trist- a fost binecuvântat de Domnul). Alteori, numele devenea o predestinare tristă: Manase (Uitare)-fiul lui Ezechia- a „uitat” de Dumnezeul tatălui său până la bătrânețe.... În Noul Legământ nu s-a mai pus accent pe nume ca în V.T., dar îl vedem pe Saul din Tars (Cel înălțat, cel suspus) că și-a schimbat numele după botez în Pavel (Paulus-cel mic, neînsemnat). Și cu acest nume nou, în Numele lui Isus, a răscolit o lume întreagă! Desigur, numele singur, nu e suficient, nici un impediment. Aflăm din Fapte despre un ucenic Apolo (nume de zeu grec, iar în ebraică Apolion e „nimicitorul”), care era „cu un duh înfocat și tare în Scripturi” (F.Ap.cap.18:24-25). Tot în Fapte, dar în capitolul 11:26, este scris: „Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creștini în Antiohia. Desigur, noi nu trebuie doar să ne numim creștini, ci să fim, într-adevăr, în toată purtarea noastră, urmași ai Domnului! Dar recunoașterea numelui de creștini (sau pocăiți, după caz) face parte din mărturie. Dacă lăsăm să se înțeleagă numai din purtare că am fi creștini, dar nu-L mărturisim cu gura pe Cristos ca Domn, poate ceilalți vor comenta: „Ce oameni cumsecade!”, dar Numele Domnului n-ar fi proslăvit. Tot ce realizăm, să facem în calitate de creștini! De aceea, nu-mi plac nume păgâne pentru sărbători creștine (și evreiești, totodată) cum e Cincizecimea. Mi se pare aproape o hulă să numești sărbătoarea Coborârii Duhului Sfânt cu un nume de iele, de spirite rele cum sunt rusaliile. Cine consideră că nu-i o problemă, treaba lui! Numele acela, de „rusalii” a fost adăugat ca titlu de capitol în Biblie de D.Cornilescu, care era la acea dată:preot călugăr ortodox. Nu cred că avem voie să amestecăm „paiele cu grâul”. La fel de bine unii ar putea să pretindă că ne putem numi budiști, musulmani, totul e să fim ai lui Cristos!..Nu-i adevărat! Odată cu apartenența, se schimbă și numele nostru. Pentru că, în Ioel, dar și în Fapte cap.2:21 scrie: „Atunci, oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit!”  Dar, cu o condiție: să nu luăm în deșert Numele Lui! Amin!