Dăruirea -4-

Secretul unei vieți biruitoare

Acum e ușor de văzut motivul pentru care Isus a vrut ca ucenicii Săi să aștepte până ce această promisiune va deveni realitate (Luca 24.49, Fapte 1.4,5, 8; 2.23) Cum altfel ar fi putut ei împlini misiunea Domnului lor cu bucurie și pace lăuntrică? Ei aveau nevoie de o experiență atât de reală cu Hristos încât viețile lor să fie pline de prezența Lui. Evanghelizarea trebuia să constituie pentru ei o necesitate arzătoare, care să le purifice dorințele și să le călăuzească gândirea. Nimic mai puțin decât botezul personal cu Duhul Sfânt nu ar fi fost suficient. Munca supraomenească la care erau chemați necesita un ajutor supraomenesc, o înzestrare cu o putere de sus. Aceasta însemna că ucenicii, prin mărturisirea mândriei și a dușmăniei adânc înrădăcinate și prin predare totală lui Hristos, să ajungă, prin credință, la o nouă și purificatoare experiență de umplere cu Duhul Sfânt. *

Faptul că acești oameni erau din rândul celor simpli nu constituia nici o piedică. Nu face decât să ne amintească de puterea mare a Duhului lui Dumnezeu care-Și realizează scopul prin oameni ce se supun total controlului Său. La urma urmei, puterea e în Duhul lui Hristos. Lucrarea se face datorită a ceea ce este El, și nu a ceea ce suntem noi.

Un adevăr ascuns credincioșilor

E bine să amintim din nou că numai cei ce L-au urmat pe Isus până la capăt au ajuns să cunoască gloria acestei experiențe. Cei ce L-au urmat de la distanță, de pildă, mulțimea, precum și cei ce au refuzat cu încăpățânare să umble în lumina Cuvântului, cum au fost fariseii, nici n-au auzit măcar de lucrarea binecuvântată a Mângâietorului. Așa cum am observat deja, Isus nu voia să arunce mărgăritarele celor ce nu le doreau. **

Aceasta a fost o caracteristică a învățăturii Lui de-a lungul întregii Sale vieți. Isus a păstrat intenționat cele mai adânci adevăruri pentru ucenicii aleși de El, și în special pentru cei doisprezece. Într-adevăr, ochii și urechile lor au fost binecuvântate. Mulți profeți și împărați au dorit să vadă lucrurile pe care le-au văzut ei, dar nu au putut. O astfel de tactică poate părea ciudată, până ajungem să înțelegem că Isus a investit deliberat în acești oameni tot ce avea, pregătindu-i temeinic pentru lucrarea Lui.

*(Această promisiune a fost împlinită în Ziua Cincizecimii dar aceasta n-a fost singura dată. În repetate rânduri, Luca ne atrage atenția că umplerea cu Duhul Sfânt era o experiență constantă a Bisericii Primare (Fapte 4.8,31; 6.3,5; 7.55; 9.17,11.24,13.9,52) De aici reiese că umplerea cu Duhul Sfânt era norma acceptată a experienței creștine, deși ea nu este o realitate pentru toți credincioșii. De aceea, de exemplu, Pavel a fost nevoit să-i îndemne pe efeseni să fie PLINI DE DUH.)

**(Un bun exemplu în acest sens este Predica de pe Munte (Matei 5.3,7.27, Luca 6.20-49) Această predică n-a fost adresată în primul rând mulțimii, deși a fost auzită și de ea întâmplător. Mai degrabă, această afirmare sublimă a conduitei morale și etice a Împărăției a fost adresată celor câțiva ucenici apropiați care puteau s-o aprecieze.

Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte, și după ce a șezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El, apoi a început să vorbească și să-i învețe astfel.

Poate că cea mai frapantă ilustrare a felului în care Isus Își ținea învățătura ascunsă de cei ce n-o doreau o constituie felul în care S-a ferit de a fi asociat cu promisiunea mesianică. Deși ucenicilor le-a dezvăluit de la început că El este Mesia și le-a îngăduit să afirme acest lucru, nu găsim nici o mărturie scrisă că le-ar fi declarat vreodată conducătorilor religioși din Ierusalim că El este Mesia până la judecată, și atunci numai după ce Marele Preot L-a întrebat direct dacă El este Hristosul.)

Principiul aplicat astăzi

Întreaga problemă se învârte în jurul Persoanei Învățătorului. În esență, metoda Lui a fost viața Lui și așa trebuie să fie și pentru cei care-L urmează. Dacă vrem să facem lucrarea Lui și să-i punem în practică învățăturile, trebuie să avem în noi viața Lui, prin Duhul Sfânt. Fără aceasta, orice lucrare de evanghelizare va fi lipsită de viață și de semnificație, căci oamenii sunt atrași la Tatăl numai când Duhul lui Hristos Îl înalță pe Fiul în noi.

Desigur, nu putem dărui ceea ce nu avem. Faptul că suntem în stare să dăruim viața noastră în Hristos este dovada că o posedăm. Dar nici nu putem reține ceea ce avem prin Duhul lui Hristos, fără să pierdem, căci Duhul lui Dumnezeu cere insistent ca Isus să fie făcut cunoscut. În aceasta constă marele paradox al vieții: trebuie să murim față de noi înșine, trebuie să ne dăruim în slujire și devotament Domnului nostru. Aceasta a fost metoda de evanghelizare a lui Isus, văzută la început doar de câțiva ucenici, dar, prin ei, ea urma să devină puterea lui Dumnezeu pentru biruința asupra acestei lumi.

Dar nu ne putem opri aici. Este nevoie ca alții să vadă în noi o demonstrare clară a felului în care trebuie trăită viața Lui. De aceea, trebuie să înțelegem un alt aspect evident al strategiei lui Isus cu ucenicii lui: DEMONSTRAREA.