Dăruirea

Luați Duh Sfânt! Ioan 20.22

El S-a dăruit pe Sine

Isus a vrut ca cei care-L urmau să-L asculte. Dar admițând acest adevăr, El știa că ucenicii vor descoperi cunoașterea mai adâncă a Duhului Său, vor cunoaște dragostea lui Dumnezeu pentru o lume pierdută. Iată de ce cerințele Lui în ceea ce privește disciplina au fost acceptate fără comentarii. Ucenicii au înțeles că ei nu se supuneau doar unei legi, ci răspundeau Celui ce i-a iubit și a fost gata să Se dăruiască pentru ei.

Viața Lui a fost o viață de dăruire: El a dat altora ceea ce TATĂL Îi dăruise Lui (Ioan 15.15,17.4,8.14). El le-a dat pacea Lui, care L-a susținut în necazuri. Le-a dăruit bucuria cu care lucra El în mijlocul suferințelor din jurul Lui, cheile Împărăției, asupra căreia puterile iadului nu vor triumfa.

Într-adevăr, El le-a dat însăși slava pe care o avusese înainte de facerea lumii, pentru ca ei să fie una, cum și El era una cu Tatăl. El a dat tot ce a avut, neținând pentru Sine nimic, nici chiar propria Sa viață.

Așa este dragostea, întotdeauna se dăruie. Când e închisă în sine, pentru sine, atunci nu mai este dragoste. În sensul acesta, Isus le-a explicat clar ucenicilor ce înseamnă cuvintele: FIINDCĂ ATÂT DE MULT A IUBIT DUMNEZEU LUMEA... Ele înseamnă că Dumnezeu a dat celor pe care-i iubea tot ce avea, chiar și pe SINGURUL SĂU FIU.

Pentru Fiul -dragostea ce a primit în trup - ele au însemnat renunțarea la dreptul la viață, jertfindu-Și viața pentru lume. Numai în această lumină -Fiul lui Dumnezeu pus în locul luminii- începem să înțelegem Crucea și înțelegem că ea este inevitabilă, deoarece dragostea infinită a lui Dumnezeu nu se poate exprima decât infinit. Așa cum omul trebuia să moară datorită păcatului său, tot așa și Dumnezeu, în dragostea Sa, a trebuit să-L trimită pe Fiul Său ca să moară în locul nostru:

Nu este o mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. Ioan 15.13

El S-a consumat pentru evanghelizare

Isus nu a scăpat nici o ocazie ca să-i facă pe ucenici să înțeleagă jarul nestins din sufletul Lui, aprins de dragostea lui Dumnezeu pentru o lume pierdută. Tot ce făcea sau spunea era motivat de această iubire mistuitoare. Viața Lui n-a fost altceva decât revelația în timp a planului veșnic al lui Dumnezeu de a mântui un popor care să fie al Lui.

Acesta era lucrul suprem pe care trebuia să-l învețe ucenici, nu teoretic, ci practic, așa cum l-au văzut demonstrat în fața lor, în multe feluri și în fiecare zi. Deși demonstrațiile erau, deseori, dureros de greu de acceptat - ca atunci când Isus le-a spălat picioarele - ei le-au înțeles semnificația. Au văzut cum Învățătorul Se lipsea de multe dintre conforturile și plăcerile lumești ca să fie un slujitor printre ei.

Au văzut că El a refuzat lucrurile la care ei țineau mult, cum ar fi plăceri fizice, popularitate, prestigiu, și a acceptat de bună voie, de dragul lor, lucrurile de care ei fugeau: sărăcia, umilința, necazurile sau chiar moartea. Privindu-L cum se ocupa de bolnavi, cum îi mângâia pe cei întristați și cum propovăduia Evanghelia celor săraci, era clar că Învățătorul nu considera nici o slujbă prea mică și nici un sacrificiu prea mare, atunci când erau spre slava lui Dumnezeu.

Poate că ucenici nu le-au înțeles întotdeauna și, desigur, nu le puteau explica, dar niciodată n-ar fi putut intrepreta greșit faptele Lui.