Consacrarea -3-

Dovada dragostei

Ascultarea absolută era considerată expresia dragostei. Această lecție a fost foarte bine subliniată în ajunul morții Sale. După ce ucenicii s-au strâns în jurul Său în odaia de sus, după ce luaseră Cina Pascală, Isus le-a zis:

Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele... Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește; și cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui. Dacă Mă iubește cineva va păzi cuvțntul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el... Cine nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele. Și cuvântul pe care-l auziți, nu este al Meu, ci al Tatălui Care M-a trimis... Dacă veți păzi poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui... Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit și Eu. Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți tot ce vă poruncesc Eu.

(Ioan 14.15,21, 23,24.15. 10,12, 14)

Principiul demonstrat de Isus

Principiul de bază al vieții Învățătorului a fost ascultarea totală față de voia lui Dumnezeu. Ca om, Isus a consimțit mereu să Se supună voii Tatălui Său și astfel Dumnezeu a putut să dispună de viața lui pe deplin, potrivit scopului propus. Isus a spus în repetate rânduri:

Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui. (Ioan 4.34)

Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis. (Ioan 5.30)

Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, și rămân în dragostea Sa. (Ioan 15.10, vezi și 17.4)

Toate acestea se pot rezuma în strigătul lui Isus din Ghetsimani:

Totuși facă-se nu voia Mea, ci a Ta. (Luca 22.42, vezi și Marcu 14.36, Matei 26.39,42, 44)

Crucea n-a fost decât punctul culminant al angajării lui Isus de a face voia lui Dumnezeu. Acest lucru a arătat, o dată pentru totdeauna, că ascultarea nu cunoaște compromisuri - ea rămâne un angajament ce trebuie ținut până la moarte.

Liderii religioși, cu gândirea lor lumească, au spus adevărul atunci când Îl batjocoreau:

Pe alții i-a mântuit și pe Sine însuș nu se poate mântui. (Marcu 15.31, Matei 27.42, Luca 23.35)

Desigur, El nu S-a putut mântui pe Sine, ci a venit să mântuiască lumea. El a venit nu ca să I se slijească, ci ca El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți. El a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut, ca să Se aducă pe Sine Însuși ca jertfă lui Dumnezeu pentru păcatele lumii întregi. El a venit ca să moară. Nu era nici o altă cale prin care legea de nestrămutat a lui Dumnezeu să poată fi împlinită.

Crucea, care fusese deja acceptată de mai înainte, a făcut ca fiecare pas al lui Isus pe pământ să fie o acceptare conștientă a scopului veșnic pe care Îl avea Dumnezeu cu viața Lui. Prin urmare, când Isus vorbea despre ascultare, ucenicii puteau s-o vadă întruchipată în chip omenesc. Așa cum le-a spus Isus:

V-am dat o pildă ca și voi să faceți cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți. (Ioan 13.15,16)

Nici unul nu putea înțelege greșit lecția. Așa cum Isus Și-a găsit fericirea în împlinirea voii Tatălui, tot așa o vor găsi și ucenicii Lui. Aceasta este singura datorie a unui slujitor. Dacă a fost valabil pentru Hristos, nimic mai prejos nu poate fi acceptat din partea ucenicilor Săi. (Luca 17.6-10, vezi și 8.21, Marcu 3.35, Matei 12.50).