Biserica, mama noastră

    Aşezată-n bătaia soarelui, ploii, zăpezii şi grindinei dar "împăcată" cu toate ce vin peste ea, Biserica stă în picioare parcă într-o "odihnă" a mâinii sfinte ce o ţine între brazi, dealuri, căpiţe, străzi, cu ochii uşii deschise, aşteptându-şi copiii care se adună-n genunchi cum se adună puii sub cloşcă.

   Adună sub mâinile ei ca nişte aripi, atâtea lacrimi, gânduri ce vin din inima oamenilor iertaţi, a celor ce au gustat din dulceaţa "de dinăuntru". Aceeaşi şi alţii noi vin cu mulţumiri şi speranţe ce-s gata să se împlinească, că-n inima Bisericii este Prea Înaltul ce se uită cu milă la nevoile lacrimilor fiecăruia.

  El coboară să stingă arşiţa lacrimilor, s-aducă mângâiere şi să scoată amărăciunea din om, punându-i în loc balsam pe răni şi vindecare. Mai mult ca o mamă, ştie să mângâie, s-aline, să ierte şi să ridice pe cei în nevoi.

   Ea cheamă "risipiţii ei fii" din toate colţurile lumii, aşteptându-i cu ochii Dumnezeului cel Viu, scrutând orizonturile într-o lungă, lungă aşteptare.

Sărut mâna, Mamă!