Cine, Doamne?

CINE, DOAMNE?


Cine îmi cunoaște adâncul inimii mele?
Și lacrimile ce-ascund, suspinele negrăite?
Dacă nu Tu, Doamne, cine o să-mi spele,
A mele răni, sub lovituri și ocări pângărite?

Zilele-mi trec, alergând spre bătrânețe,
Pașii îmi tremură, sufleul mi-e îngrozit.
Pe genunchi, Îți cer: îndurare, povețe,
Ai milă, Doamne, de sufletul meu trudit.

Îndură-Te, nu mă pedepsi cu mânie,
În vorbe tăcute, se zbate a mea suferință.
Depărtează Isus, mustrarea cu a Ta urgie,
Te rog Isus, smerită, cu teamă și umilință.

Vindecă-mi Doamne, sufletul meu rănit,
Nu zăbovi, lasă îndurarea Ta, să curgă...
Să vindece al meu suflet de ocară zdrobit,
Ca moartea cu săgețile ei, să nu mă ajungă.

Lasă binecuvântările Tale peste copii,
Luminează-i, la viață să se trezească.
Ca atunci, Doamne când vei veni,
La răpire, nici unul să nu lipsească.

Ți se cuvin mulțumiri din inima mea,
Pentru dragostea în care m-ai mântuit.
Din sângele Tău, peste suflet curgea
Viață, născută din Iubirea ce S-a jertfit.

Bunule Împărat! Lauda Ţi Se cuvine,
Te laud cât voi trăi, cu inimă fierbinte.
Până moartea peste mine nu vine,
Până nu voi coborî în morminte.

Nu se-nalţă spre cer, din locul tăcerii,
Laudele, mulțumirile, nu vin din moarte.
Vreau să Te laud, până se lasă amurgul serii,
Te voi lăuda, cât timp sufletul meu mai poate.

Prin poezie, cântare, în inimă și-n gând,
Până pleoapele nu se-nchid pentru somn.
Cât voi mai călători pe acest pământ,
Până mai am suflare, nu mă pui s-adorm.

Până vei veni pe nor, după al Tău popor,
Sperând, mântuirea și-n copii împlinită.
Te voi Slăvi, Slăvitul meu Mântuitor,
Până mântuirea noastră, va fi desăvârșită.

Dacă nu Tu, Doamne, cine mă cunoaște?
Cine poate să-mi conducă viața spre rai?
Din iubirea Ta, neprihănirea izvorăște...
Pe tronul inimii mele, Te rog, să stai.
Amin!