Categorie: Cartile Bibliei
Psalmul 132
Versetele 1-5
În aceste versete stă înaintea noastră un bărbat care şi-a îndreptat toată atenţia asupra casei Domnului. Vedem aici o mare diferenţă între David şi Saul, predecesorul lui la tron. Ultimul a fost preocupat cu sine; el a fost foarte îngrijorat să-şi întărească poziţia sa ca împărat, într-un cuvânt: el era punctul central. Cât de diferit a fost David! Nu interesele sale, ci „locaşurile pentru Puternicul lui Iacov“ stăteau în prim-plan. Amănunte despre intenţia lui găsim în 1. Cronici 15 şi 16. David a îndreptat privirile tuturor spre „chivotul Domnului, Dumnezeul lui Israel“, iar el a trecut în plan secund – cu adevărat, o luare de poziţie demnă de imitat. Dacă ne întrebăm ce a lucrat o astfel de atitudine dorită de Dumnezeu, găsim răspunsul în versetul 1: „Doamne, aminteşte-Ţi de David, de toate necazurile lui!“ Necazurile acestui bărbat al lui Dumnezeu au fost multe. Neînţeles de fraţii lui (1. Samuel 17:28 ), urmărit de Saul şi expus multor pericole, Dumnezeu i-a devenit adăpostul şi tăria; de aceea i-a acordat întâietate în toate.
Versetele 6-18
Vedem aici un rezultat al încercării, care a fost plăcut lui Dumnezeu. Domnul doreşte să-i ştie pe ai Săi cât mai aproape de Sine şi El ne ajută să corespundem dorinţelor Lui. El trebuie să înlăture anumite lucruri care ne stau în cale, iar pentru aceasta Se serveşte de încercări. Anii de necaz în viaţa lui David au condus la efectul binecuvântat pe care îl vedem aici. Domnul, chivotul Său, casa Lui, preoţii Săi au avut întâietatea, iar David a stat în plan secund. Faţă de o asemenea poziţie, Dumnezeu nu poate tăcea. El dă robului Său promisiuni cu privire la cei care vor urma la tron. Dumnezeu pune o condiţie: „Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu şi mărturiile Mele, în care îi voi învăţa...“ Aşa cum ştim, urmaşii lui David s-au îndepărtat de atitudinea temătoare de Dumnezeu a tatălui lor, iar promisiunea lui Dumnezeu nu s-a putut împlini. Dar în Hristos, „unsul“ Său, se împlineşte orice promisiune.
Psalmul 133
Acest psalm îl citim adesea. Când savurăm clipe de părtăşie binecuvântată, facem trimitere la versetul 1: „Iată ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii uniţi împreună!“ Pe de altă parte simţim un sentiment de dor dureros după realizarea acestor cuvinte în caz că lipseşte părtăşia dintre noi.
Dacă acordăm Persoanei Domnului Isus locul care i se cuvine, atât în viaţa noastră zilnică, dar şi în Adunare, vom locui mereu uniţi împreună. Aceasta este dorinţa Duhului Sfânt, care doreşte să ne îndrepte mereu privirea spre Domnul.
Aceasta are loc în mod deosebit în prima zi a săptămânii, când ne adunăm pentru adorare. Adunaţi la Masa Domnului, noi suntem preocupaţi cu El; Duhul Sfânt ne prezintă o slavă după alta, iar cu o singură inimă, dintr-o singură gură Îi aducem Lui mulţumirea şi lauda care i se cuvin. Vedem aici starea normală duhovnicească şi practică, în care trebuie să sărbătorim ziua Domnului.
Cu privire la versetul 1, în care se scoate în evidenţă în mod deosebit valoarea armoniei între fraţi, cineva scria: „Noi vorbim mult despre părtăşie. Să ne ferim ca să facem din aceasta ceva doar de suprafaţă; aceasta ar conduce spre un formalism rău şi spre profanarea unui lucru sfânt... Această armonie, această părtăşie se savurează în măsura în care veghem asupra noastră şi stăm în apropierea Domnului.“
În următoarele versete citim despre „untdelemnul preţios“ şi despre „roua Hermonului“. Untdelemnul este un simbol al Duhului Sfânt, pe care Domnul, după ce S-a întors la Tatăl, l-a trimis jos (a se vedea Ioan 16:7 ). Acest „untdelemn preţios“ curge pe marginea veşmintelor marelui preot; recunoaştem aici partea prezentă a credincioşilor, care sunt văzuţi locuind uniţi împreună, cu dorinţa de a-L înălţa pe Domnul. „Roua Hermonului“ vorbeşte despre binecuvântarea care coboară de la Hristosul preamărit spre ai Săi. În El este totul desăvârşit; depinde de noi dacă punem în practică aceste lucruri preţioase care sunt exprimate în acest psalm.
Psalmul 134
Acest psalm încheie seria cântării treptelor. Poporul pământesc al lui Dumnezeu a ajuns la ţinta mult dorită şi i se cere ca să-L binecuvânteze pe Domnul. Lauda şi binecuvântarea este preocuparea slăvită a acelora care Îi aparţin; există însă o deosebire dacă o fac în mijlocul văii lacrimilor sau la capătul pelerinajului, atunci când ajung la ţintă.
Dacă facem o comparaţie între intenţiile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său pământesc şi poporul Său ceresc, atunci vedem aici o deosebire. Slujitorii Domnului, care stau nopţile în casa Domnului, sunt îndemnaţi să-L binecuvânteze pe Domnul. În Împărăţia de o mie de ani nu va exista nici zi şi nici noapte; de aceea este necesar un îndemn de a-L binecuvânta pe Domnul. Dar în Apocalipsa 21:25 citim: „ ...pentru că noapte nu va fi acolo.“ De asemenea acolo nu va fi necesar, ca răscumpăraţii să fie îndemnaţi să-L laude pe Domnul. Vederea Persoanei Sale şi a slavei Sale va fi suficientă pentru a-i aduce în toată veşnicia laudă şi adorare.
Psalmul 135
Avem în acest psalm o anexă la cântarea treptelor. În Psalmul 134 slujitorii Domnului sunt îndemnaţi să-L binecuvânteze pe Domnul, dar aici psalmistul le pune în gură cuvintele pentru a exprima lauda Lui.
Din acest context putem învăţa ceva, pentru că vrem să aducem cu bucurie Dumnezeului nostru şi Tată şi Domnului Isus laudă şi mulţumire. Binecuvântarea nu este aici ceva vag, nedefinit. După îndemnul general spre laudă găsim multe amănunte care sunt transcrise din nou exact. Duhul Sfânt vrea să ne înveţe prin aceasta cum să privim în tărâmul dragostei, harului, îndurării şi bunătăţii lui Dumnezeu, iar cu cât vom cugeta mai mult la ele, cu atât mai clare forme va lua mulţumirea noastră. Noi facem bucurie inimii Tatălui nostru ceresc, dacă cu privire la bunătatea Lui enumerăm fiecare binefacere cu care ne-a înveselit adesea. Ele sunt mai numeroase decât am putea gândi. Vrem să ne preocupăm cu ele mai intensiv, şi ca urmare a acestei preocupări să-i arătăm mai mult mulţumirea noastră.
Psalmul 136
Aici mai mult decât în psalmul anterior vedem dorinţa Duhului lui Dumnezeu de a lăsa pe credincioşi să privească la toate amănuntele bunătăţii lui Dumnezeu. În versetele 4-25 vedem dovezi clare despre atotputernicia lui Dumnezeu, dar totdeauna în legătură cu bunătatea Sa. Este surprinzător cum psalmistul enumeră un eveniment după altul. Poate noi am fi tentaţi să simplificăm, în timp ce am lăuda bunătatea lui Dumnezeu într-un mod rezumativ. Dar să învăţăm să privim cu ochii deschişi diferitele aspecte ale bunătăţii Sale faţă de noi şi să ne amintim de cuvântul: „Cel care aduce jertfă de laudă Mă glorifică“ (Psalm 50:23).
Bunătatea lui Dumnezeu este o parte din gloria Sa. Când Moise i-a spus Domnului: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta“, a primit ca răspuns: „Voi face să treacă toată bunătatea Mea pe dinaintea feţei tale şi voi vesti Numele Domnului înaintea ta; şi voi fi îndurător şi voi avea milă de cine voi avea milă“ (Exod 33:18,19 ).
Psalmul 137
Versetele 1-4
Aceste versete sunt o privire retrospectivă la timpul când cele două seminţii a lui Iuda şi a lui Beniamin se aflau în prizonierat în Babilon. Dar numai cei temători de Dumnezeu dintre acei iudei aveau o asemenea plângere. Despre ceilalţi ne relatează cartea Estera; ei s-au obişnuit cu prizonieratul şi nu s-au întors cu tovarăşii lor de seminţie în ţara părinţilor (a se compara cu Ezra 1 şi 2). Observăm aici ceva ce se arată mereu la poporul lui Dumnezeu şi care are ca efect: deosebirea între masa poporului indiferentă şi cei care doresc să trăiască în separare pentru Dumnezeu.
Ultimii sunt cei care se plâng: „Lângă râurile Babilonului, acolo ne-am aşezat şi am plâns, când ne-am amintit de Sion.“ Cei care îi apăsau le cereau să cânte, dorind să se delecteze la auzul cântărilor Sionului. Dar cum ar fi putut aceşti credincioşi să cânte o cântare a Domnului într-o ţară duşmană? Aceşti iudei sunt în acelaşi timp o imagine a rămăşiţei credincioase a poporului iudeu în timpul necazului, înainte de instaurarea Împărăţiei de o mie de ani.
Versetele 5-9
Ierusalimul era chintesenţa tuturor dorinţelor pentru iudeii credincioşi. Acolo, Domnul a promis să lase să locuiască Numele Său; acolo era de asemenea altarul pe care trebuiau aduse toate jertfele, acele jertfe care prezentau temelia legăturii cu Dumnezeu. Conţinutul şi intensitatea acestei dorinţe sunt exprimate în versetele 5 şi 6. Aceşti credincioşi au avut parte de o ascultare pentru moment a dorinţei lor când împăratul Cir a dat dispoziţie să plece în Iuda pentru a construi iarăşi templul (a se compara cu Psalm 126:1-3).
Ce va fi atunci când nu numai câteva mii, ci tot poporul, după încheierea judecăţilor şi sub toiagul de domnie al lui Hristos, va merge la Ierusalim!
În versetele 7-9 se aminteşte de duşmanii lui Israel. Edomul preia o poziţie evidentă printre ei; de aceea peste el va veni o judecată fără scăpare, ca şi peste Babilon. Versetul 9 ni se pare probabil dur şi nedrept. În ce priveşte Edomul, profetul Obadia ne dezvăluie de ce acest popor trebuie să fie eliminat pe deplin.
Psalmul 138
Versetele 1-2
„Te voi lăuda din toată inima mea...“ Însemnătatea predominantă a acestui verset este desigur în cuvintele: cu toată inima mea. Tindem să-L lăudăm pe Domnul, de exemplu atunci când vedem dovezi deosebite ale bunătăţii Sale. Într-un asemenea caz stă înaintea noastră mai mult ceea ce L-am rugat, decât El Însuşi, şi ne bucurăm de cadoul pe care l-am primit; sentimentele inimii noastre ar trebui să se îndrepte într-o altă direcţie. Noi Îl lăudăm pe Domnul din toată inima când El este subiectul laudei. El este descoperirea lui Dumnezeu şi a slavei Sale în dragoste, bunătate, har, lumină, îndurare, bunăvoinţă faţă de oameni. Dacă ne preocupăm cu acestea, nu ni se va părea greu să-L lăudăm pe Dumnezeu din toată inima şi să-i aducem adorare. Un israelit care nu locuia în Ierusalim sau chiar era în prizonierat putea să-L laude şi să-L adore pe Domnul îndreptându-şi faţa spre templu. Dar noi putem să-L adorăm pe Tatăl în duh şi adevăr (a se compara cu Ioan 4:23 ).
Versetele 3-8
„În ziua când am strigat, mi-ai răspuns...“ Nu se spune aici că cel care cere ceva primeşte tocmai ce a cerut, dar cererea lui nu rămâne fără răspuns din partea lui Dumnezeu. Dacă ne îndreptăm spre El plini de încredere, trebuie să fim convinşi că El ne va da ce este spre folosul nostru. După dorinţa inimii noastre naturale, am fi dorit poate altceva; dar ce bine că răspunsul Lui corespunde cunoaşterii dinainte a tuturor lucrurilor şi bunătăţii şi dragostei Sale desăvârşite!
Versetul 6 cuprinde o încurajare pentru toţi aceia care trebuie să trăiască în condiţii sărăcăcioase şi pentru aceia care ca urmare a unei boli îndelungate sau a împrejurărilor grele merg pe calea lor cu greutate. „Pentru că Domnul este foarte înălţat, dar îi priveşte pe cei înjosiţi“; a se vedea şi Psalm 72:13; Psalm 10:14. Fiecare, care se află într-o astfel de situaţie, poate să spună: „Domnul Se gândeşte la mine“ (Psalm 40:17) şi va cânta împreună cu alţii versetul 8: „Domnul va împlini ceea ce este pentru mine.“
Psalmul 139
Versetele 1-6
Acest psalm ne arată un om care este conştient de atotprezenţa lui Dumnezeu. Dar chiar dacă ştie că acest Dumnezeu îl vede în întregime şi totdeauna, nu încearcă să i se sustragă. Cât de diferit este în cazul oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu! Ei nu pot suporta lumina, ei „au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (Ioan 3:19 ). Ei îndepărtează de la ei gândul despre un Dumnezeu drept, pentru că se simt condamnaţi de El. Ei nu îşi pot imagina că poţi fi fericit în apropierea Lui şi îi compătimesc pe aceia care se despart de plăcerile lumeşti.
Cum a putut David să spună cu inima fericită: „Doamne, Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti“? Atras de harul lui Dumnezeu, a ajuns la cunoaşterea fericită că acest Dumnezeu nu Se arată ca duşmanul păcătosului, ci mai degrabă El vrea să-l întâmpine cu milă. Având această cunoştinţă, el s-a bucurat în lumina Sa. Desigur, el a fost în strâmtorare, dar ea a fost adusă de un Dumnezeu care este dragoste.
Versetele de început ale psalmului ne determină să ne verificăm pe noi înşine. „Tu ştii când mă aşez şi când mă ridic, de departe îmi pătrunzi gândul.“ Orice început al nostru este descoperit înaintea lui Dumnezeu. Noi ne gândim prea puţin la aceasta când ne trezim dimineaţa. Domnul vede cum începem ziua; dacă o facem în grabă şi cu o rugăciune pe fugă sau ne luăm suficient timp pentru a avea părtăşie cu El. El ştie gândurile cu care plecăm la muncă şi cunoaşte dinainte toate căile noastre. Nimic nu-i scapă. Este acest lucru preţios pentru noi sau ne nelinişteşte că ştie şi lucrurile pe care dorim să le ascundem cu grijă de oameni? Pentru David, această cunoaştere a Dumnezeului său era preţioasă, el trăia într-o relaţie fericită de încredere cu El. Aceasta ne stă şi nouă la dispoziţie, chiar într-o mai intimă şi mai mare măsură, căci noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru prin Isus Hristos.
Versetele 7-12
Primul capitol al cărţii Iona este o ilustrare a pasajului citit. Profetul nu era într-o legătură corectă cu Dumnezeul său în timpul evenimentelor care ni se prezintă acolo; altfel nu ar fi ajuns la gândul „să meargă la Tarsis, departe de faţa Domnului“. Nu ştim dacă a crezut cu adevărat că un astfel de plan se poate realiza, încât Domnul să nu-l poată găsi; dar ceva este sigur: părtăşia dintre el şi Dumnezeu a fost întreruptă. Într-o asemenea stare, credinciosul poate ajunge la gânduri nepotrivite şi chiar să creadă că s-ar putea ascunde împreună cu căile lui greşite dinaintea lui Dumnezeu. Iona a trebuit să vadă că Dumnezeu a cunoscut dinainte intenţia lui şi că El a fost Acela care l-a readus la ţărm. Această relatare în legătură cu versetele citite cuprinde o învăţătură valoroasă. Dumnezeul nostru este atotştiutor şi atotprezent. Dar ce bine că aceste trăsături sunt în strânsă legătură cu dragostea şi bunătatea Lui faţă de noi!
Versetele 13-16
David a fost un bărbat care nu trecea nepăsător pe lângă minunile din creaţia lui Dumnezeu; unii din psalmii săi arată aceasta. Nu trebuie să mergem prea departe pentru a găsi astfel de minuni, există în imediata noastră apropiere. Să ne gândim de exemplu la compoziţia trupului nostru, la funcţiile fiecărei părţi a corpului, la colaborarea nenumăratelor glande ş.a.m.d. Un profesor de medicină, care le descria studenţilor săi ochiul, a spus odată: „Este aşa de minunat, încât am putea accepta că există Dumnezeu“, cu toate că era un tăgăduitor al lui Dumnezeu. Un alt profesor a studiat ani la rândul piciorul, dar a trebuit să recunoască totuşi, că nu a pătruns în adâncimea acestuia. Cu gândul la aceste minuni putem spune cu psalmistul: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod uimitor şi admirabil.“ Dumnezeul nostru Se bucură când ne oprim cu admiraţie înaintea lucrărilor înţelepciunii şi puterii Sale, Îi mulţumim pentru ele şi Îl onorăm.
Versetele 17-18
David merge aici un pas mai departe. Ceea ce-i atrage atenţia lui David nu sunt numai minunile lui Dumnezeu în legătură cu el şi modul uimitor cum a fost făcut, ci şi gândurile lui Dumnezeu (a se vedea Psalm 40:5). David s-a străduit să cugete la minunile lui Dumnezeu şi să enumere dovezile bunătăţii Sale, dar curând a observat că ele sunt prea numeroase.
Ce exemplu demn de urmat! Cât timp ne luăm să aşternem în faţa noastră gândurile lui Dumnezeu? Sunt gânduri ale bunătăţii. Vom vedea ce multe sunt, doar când vom începe să stăm înaintea lor. Numărul lor creşte şi mai mult când încetăm să ne asemănăm cu aceia care credem noi că o duc mai bine decât noi. Când cugetăm la căile lui Dumnezeu, cum sunt ele comunicate în Cuvântul Lui, atunci trebuie să exclamăm împreună cu David: „Şi cât de scumpe îmi sunt gândurile Tale, Dumnezeule, cât de mare este numărul lor!“
Versetele 19-24
După versetele 19-22, care corespund duhului Legii, sub care era Israel, David exprimă o rugăciune importantă: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!“ O asemenea dorinţă o poate simţi numai un om care nu mai trebuie să se teamă înaintea lui Dumnezeu, pentru că a fost condus în lumina Sa.
Este de la sine înţeles că oamenilor, în starea lor naturală, le lipseşte o asemenea libertate înaintea lui Dumnezeu; ei se tem de un Dumnezeu sfânt şi drept.
Dar care este situaţia cu noi credincioşii? Dorim tot timpul ca Dumnezeu să ne încerce şi să ne cunoască gândurile? Un creştin cu conştiinţa împovărată evită lumina; el nu se simte bine gândindu-se la sfinţenia lui Dumnezeu. Păcatul pe care nu l-a recunoscut, îl apasă ca o povară grea. O astfel de stare este anormală pentru un răscumpărat al Domnului, pentru că Domnul i-a dat în mână tot ce este necesar, ca el să se poată mişca în prezenţa Lui fericit şi liber.
Avem motive să-i mulţumim Domnului că El ne-a pus în poziţia să-i putem spune cu sinceritate: „Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!“ Dacă David, care nu avea aşa multă lumină ca noi, a putut avea această dorinţă, cu cât mai mult aceia care pot privi înapoi la lucrarea de mântuire săvârşită la Golgota. Prin sângele vărsat pentru noi şi prin credinţa în Domnul Isus, noi nu mai suntem păcătoşi sărmani, ci sfinţi şi preaiubiţi (a se compara cu Romani 1:7 ), care putem sta înaintea Dumnezeului celui sfânt fără conştiinţa păcatelor. Aceasta corespunde poziţiei noastre înaintea Lui. Noi suntem copii ai luminii, şi fericirea noastră cea mai mare aici jos este să putem savura părtăşia Sa. Aceasta însă poate fi uşor tulburată, şi o inimă sinceră, temătoare de Dumnezeu observă foarte curând acest lucru. Cine a gustat această părtăşie, are multă grijă ca să o păstreze, de aceea rugăciunea: „Şi vezi dacă este în mine vreo cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă!“
sursa: https://comori.org/