"Cuvinte înţelepte"

Categorie: Misiune 
 

Prefaţă

Articolul următor nu a fost niciodată scris pentru a fi publicat. A fost scris special şi exclusiv pentru doi prieteni foarte dragi şi preţuiţi. Un frate pe care îl iubesc şi îl stimez foarte mult, văzându-L din întâmplare, m-a îndemnat să i-l dau, pentru a îl publica. Iniţial nu am fost de acord, dar prietenul meu m-a rugat atât de stăruitor să îi dau voie să îl tipărească, încât am acceptat.

Fie ca Domnul, în harul Său, să se folosească de el!  C.H.M. Dublin, februarie 1889

Nr. 1

Intri în cameră şi vezi că focul aproape s-a stins, sau abia mai pâlpâie. Vătraiul şi uneltele pentru foc sunt acolo, lustruite şi aşezate la locul lor; dar ce pot face ele? Nimic! O mie de seturi din cele mai minunate unelte pentru foc nu ar putea să aprindă nicio scânteie. Trebuie să fie o mână vie care să le mişte, altfel vor rămâne acolo nemişcate şi fără putere.

Ce este de făcut? Iei vătraiul, îndepărtezi cenuşa, şi introduci un curent de aer; apoi scormoneşti jăraticul aproape stins; şi, în câteva momente, ai un foc minunat, strălucitor. Cine s-ar gândi să laude vătraiul? Cine ar spune: “Vătrai drag şi minunat!”. Nu vătraiul neînsufleţit, ci mâna care are viaţă a fost la lucru. Într-adevăr, mâna se foloseşte de vătrai, dar fără mână acesta este inutil.

Din toate aceste lucruri putem învăţa o lecţie morală foarte frumoasă pentru noi, cei care, într-o măsură cât de mică, suntem folosiţi în lucrarea binecuvântată a Domnului. Trebuie să nu uităm niciodată că, în ceea ce priveşte lucrările care se fac pe pământ, Dumnezeu este Cel care le face. Dacă El în îndurarea Sa Se foloseşte de noi, să nu uităm niciodată că suntem doar instrumente, la fel de neajutorate şi lipsite de putere ca şi vătraiul. Fără îndoială că ne bucurăm în lucrare; dar acum nu discutăm despre bucurie, ci despre putere. Dacă se face vreo lucrare reală, Dumnezeu este cel care o face. A lui fie toată gloria. „Ce este deci Apolo? şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi şi crezut după cum i-a dat fiecăruia Domnul. Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a dat creştere. Aşa că nici cel care plantează nu este nimic, nici cel care udă, ci Dumnezeu, care dă creştere” (1. Corinteni 3:5-7 ).

A da importanţă necuvenită omului este extrem de grav, la fel şi a-l ridica pe un loc nemeritat, oricât de mult ar fi fost el folosit în lucrarea Domnului. Am văzut lucrări dărâmate şi lucrători ruinaţi moral tocmai de acest lucru. Este o greşeală fatală. Oamenii sunt scoşi din locul care le-a fost dat de Dumnezeu, sunt lăudaţi, aclamaţi şi sunt priviţi ca fiind ieşiţi din comun; li se scriu biografii care se publică înainte de moartea lor. În felul acesta sunt ridicaţi pe o poziţie complet greşită, ca unii care ar umbla pe picioroange, iar apoi vine o cădere teribilă, care să îi trezească şi să îi readucă în locul care li se cuvine.

Slujitorii Domnului ar trebui să fie foarte atenţi la acest rău teribil. Priviţi la Stăpânul nostru binecuvântat, care întotdeauna s-a retras departe de entuziasmul şi aplauzele oamenilor. Atunci când oamenii se minunau de învăţătura Sa, El a spus: “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis”. Când au vrut să vină şi să Îl ia pentru a Îl face împărat, El S-a retras pe munte pentru a se ruga. Când I-au spus să se arate oamenii, a spus: “Timpul meu nu a sosit încă”. Întotdeauna Îl găsim ascunzându-Se pe Sine, binecuvântat fie Numele Său veşnic! Oh, să ne adăpăm mai mult din duhul Său, şi să umblăm pe urmele Sale. Să fim mulţumiţi cu a fi nimic şi nimeni, pentru ca Hristos să fie preamărit! Fie ca Dumnezeu să ne dea acest har imens.

Nr. 2

Îmi aduc aminte că într-o zi am intrat în cameră şi am văzut focul pe cale să se stingă. Privindu-l mai îndeaproape, am observat o jumătate de duzină de tăciuni care abia mai pâlpâiau şi erau împrăştiaţi peste tot – prea depărtaţi unul de altul pentru a se putea ajuta, fiecare dintre ei stingându-se rapid, în lipsa unui ajutor cât de mic. Ce era de făcut? A arunca o grămadă de cărbuni proaspeţi ar fi însemnat să stric totul şi să sting ceea ce mai rămăsese. Tăciunii nu le puteau fi de ajutor cărbunilor, iar cărbunii ar fi putut doar să înăbuşe tăciunii.

Dintr-o dată, mi-a venit o idee simplă. Am strâns cu blândeţe tăciunii care erau împrăştiaţi şi i-am adus împreună, şi puţina viaţă pe care o mai avea fiecare a făcut în curând ca toţi să prindă viaţă, şi toată acea ceată de tăciuni pe cale să se stingă, puşi împreună, au făcut un foc frumos, în stare să aprindă şi alţi cărbuni.

M-am gândit că pot învăţa o lecţie de aici. Dacă vin într-un loc şi îi găsesc pe copiii lui Dumnezeu într-o stare de răceală, de slăbiciune, pe moarte, trebuie doar să caut să îi aduc împreună pentru a se ajuta unul pe altul şi pentru a fi o binecuvântare unul pentru celălalt. Şi apoi vor fi în stare să îi influenţeze şi pe cei de afară.

Acest ajutor reciproc este de mare importanţă. Oamenii sunt atât de înclinaţi să se bazeze pe cei dăruiţi. Şi dacă nu au astfel de oameni, atunci sunt descurajaţi şi se împrăştie, în loc să se apropie în dragoste şi să se ajute unii pe alţii prin credinţa comună.

Nr. 3

Cu o altă ocazie, servitoarea a fost chemată să aprindă focul în sufragerie. L-a găsit la fel cum îl găsisem şi eu în camera mea; dar a adoptat o atitudine cu totul diferită. În loc să strângă împreună cei câţiva tăciuni care abia mai pâlpâiau, ea a pus deasupra un căbune mare, care au înnăbuşit complet tăciunii. În câteva momente totul era stins şi rece. Cărbunele acela mare nu a putut să le fie de ajutor tăciunilor; şi tăciunii nu l-au putut ajuta. A fost un eşec. Cărbunele era foarte bun, dar nu în locul acela. Deoarece tăciunii nu au fost în stare să se folosească de el.

Am învăţat şi de aici o lecţie. Am zis că acel cărbune este ca un “frate însemnat” care vine într-o adunare mică şi slabă şi, în loc să încerce să întărească şi să crească scânteia de viaţă care este în acei puţini şi slabi, el îşi ia o poziţie proeminentă, face totul, şi îi dă complet deoparte pe ceilalţi.

Lucrul acesta trebuie evitat cu mare atenţie. Fie ca fiecare slujitor al Domnului să vegheze şi să se roage împotriva acestui rău, şi să trăiască astfel; şi să nu accepte ca “fratele însemnat” sau “slujitorul” să fie pus peste el. Cât de minunate sunt cuvintele inspirate ale apostolului din Epistola către Romani: “Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră, cât şi a mea.” (Romani 1:11,12 )

Gândul acesta este deosebit de frumos – exact opusul principiului „fratelui însemnat”. Meditaţi puţin la acest slujitor binecuvântat al lui Hristos, cel mai mare învăţător pe care l-a avut vreodată biserica, care îşi dorea să fie mângâiat de credinţa celui mai slab sfânt din adunare! Îşi dorea părtăşia – şi era gata să ajute, dar nu dorea să monopolizeze. Nu dorea să stingă tăciunii care pâlpâiau, ci să îi strângă împreună şi să îi întărească, pentru a fi „mângâiaţi împreună”.

Nimic nu poate întrece frumuseţea morală a acestui lucru. Este pur şi simplu divin. Fie ca şi noi să-l învăţăm! Cu siguranţă că avem nevoie de el cu toţii. Pericolul este de ambele părţi. Unii sunt în pericol de a îşi asuma prea mult, alţii de a îşi asuma prea puţin. Fie ca toţi să fie într-o asemenea stare de suflet, având o asemenea atitudine de inimă, încât să fie potriviţi pentru orice lucrare cât de mică în care Domnul nostru binecuvântat ar vrea să îi folosească – nu căutând o poziţie pentru noi înşine, ci slujind tuturor în dragoste. Domnul, în marea Sa îndurare, să lucreze aceasta în noi toţi, preaiubiţii Săi!

sursa: https://comori.org/