"Slujbele leviților"

Categorie: Misiune 
 

Originea și chemarea leviților

Nota autorului

„Slujbele leviţilor pentru Casa lui Dumnezeu ne vorbesc de responsabilităţile pe care le au astăzi toţi credincioşii in ce priveşte slujirea lui Dumnezeu.

Pornind de la aceste lucruri, vom scoate în evidenţă răspunderea crescândă ce revine tinerilor credincioşi în a întrebuinţa, spre binele Adunării, ceea ce au primit ei din partea Domnului. Trebuie remarcat, de asemenea, că astăzi, spre deosebire de vremea Legii, slujba credinciosului nu vizează numai poporul lui Dumnezeu, ci harul se îndreaptă, prin Evanghelie, către toţi oamenii. Aceasta este marea schimbare subliniată de Hristos cel înviat în ultimele Sale cuvinte către ucenici, schimbare pe care iudeii, chiar cei credincioşi, au acceptat-o cu mare greutate.

Recomandăm adâncirea acestor note prin lectura comentariilor lui J. N. Darby şi C. H. Mackintosh asupra primelor capitole ale cărţii Numeri, precum şi comentariile lui Henri Rossier asupra următoarelor scrieri: 1 Cronici, Ezra şi Neemia.”

Georges André

Planul cărţii

Vom lua, mai întâi, în considerare originea şi chemarea în slujbă a leviţilor. De ce şi cu ce scop au fost ei puşi deoparte?

Ne vom ocupa după aceea de slujba lor în pustie, după cum era repartizată aceasta celor 3 familii: chehatiţi, gherşoniţi şi merariţi, fiecare din ele având de îndeplinit o anumită misiune în legătură cu Cortul.

Apoi vom vedea cum trebuiau să fie curăţiţi şi consacraţi leviţii înainte de a începe să-şi îndeplinească sarcinile încredinţate.

Când chivotul mărturiei a fost depus în Ierusalim şi mai ales după aşezarea sa în Templul lui Solomon, slujbele leviţilor au suferit modificări importante; astfel că ele ne prezintă de acum încolo un alt aspect al răspunderii deosebite pe care o au fraţii în Adunarea Domnului.

Urmând istoria leviţilor de-a lungul cărţilor Împăraţi şi Cronici, apoi în Ezra şi Neemia, vom observa că numărul leviţilor merge în descreştere, astfel că pe timpul lui Maleahi mai exista doar o mică rămăşiţă. Cât despre Noul Testament, aici leviţii sunt pomeniţi doar în mod întâmplător.

Capitolul I - Originea şi chemarea Ieviţilor

La patul de moarte al tatălui său Iacov, Levi, al treilea fiu al Leei, şi-a atras din partea părintelui său un blestem (Geneza 49:57 ). Împreună cu fratele lui, Simeon, recurgând la un vicleşug, el a măcelărit pe bărbaţii Sihemului (Geneza 34 ).

Furia lor s-a revărsat cu violenţă şi cruzime asupra unei cetăţi ai cărei locuitori avuseseră încredere în ei.

Şi noi am fost vrednici de blestemul divin, chiar dacă mânia sau minciunile noastre nu au atins nivelul acelora ale lui Levi şi Simeon. Trebuie s-o spunem răspicat: cel ce n-a realizat, în cugetul său, că merită din partea lui Dumnezeu o judecată dreaptă pentru faptele sale, nu poate deveni, cu niciun chip, slujitorul Domnului! Înainte de a începe să slujim, trebuie să experimentăm pocăinţa şi credinţa (Faptele Apostolilor 20:21 ).

În binecuvântarea cu care Moise, omul lui Dumnezeu, binecuvântează, înaintea morţii sale, pe fiii lui Israel întâlnim un alt tablou: ataşamentul lui Levi faţă de cuvintele Domnului şi alipirea sa de legământul divin atrag asupra seminţiei sale o binecuvântare deosebită (Deuteronom 33:8-11 ). Această credincioşie a leviţilor s-a manifestat cu prilejul evenimentelor tragice petrecute odată cu facerea viţelului de aur. Moise, coborându-se de pe Sinai, după ce a sfărâmat tablele Legii, a făcut să răsune în tabără un apel decisiv: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!” (Exod 32:26-29 ).

Numai fiii lui Levi s-au strâns împrejurul lui; la fel ca tatăl lor altădată, ei şi-au scos sabia, însă acum nu pentru a-şi revărsa propria lor mânie, ci pentru a executa teribila judecată a lui Dumnezeu. Străbătând tabăra de la un capăt la altul, a trebuit ca ei să lovească de moarte pe toţi cei ce le ieşeau în cale: fraţi, cunoscuţi, prieteni. Şi în ziua aceasta au căzut trei mii dintre bărbaţii lui Israel.

Aceeaşi credincioşie faţă de Domnul o va dovedi şi Fineas, alt urmaş al lui Levi, care va străpunge cu suliţa o căpetenie a simeoniţilor cu prilejul păcătuirii israeliţilor cu adoratorii lui Peor (Numeri 25:7,14 ). Seminţia lui Simeon a fost decimată atunci printr-o urgie trimisă de Dumnezeu; la finele călătoriei prin pustie, simeoniţii vor fi foarte puţini la număr şi, în consecinţă, vor primi o mică moştenire în Canaan, în partea de sud a ţării, la marginea pustiei.

2) Chemarea leviţilor (Numeri 3:5-13 )

În Egipt, întâii-născuţi ai lui Israel fuseseră cruţaţi de judecata lui Dumnezeu, datorită sângelui mielului care a fost pus pe uşorii şi pe pragul de sus al uşilor israeliţilor. Fiind răscumpăraţi cu un anumit preţ, ei au fost puşi deoparte pentru Dumnezeu şi au devenit proprietatea Lui într-un mod special (versetul 13).

Şi iată că, totuşi, în loc să ia pe întâii-născuţi dintre copiii lui Israel pentru slujba Cortului întâlnirii, Domnul a ales în locul lor pe leviţi (versetul 12). Apoi leviţii, luând astfel locul întâilor-născuţi, aveau să-i fie daţi în totul lui Aaron şi fiilor lui pentru slujbă (versetul 9).

Nu tot aşa stau lucrurile astăzi cu copiii lui Dumnezeu? Răscumpăraţi prin sângele lui Hristos, ei aparţin Domnului - „voi nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1. Corinteni 6:19,20 ) - şi se cade să-I fie pe deplin devotaţi în slujba Lui. Dăruiţi Fiului ca un semn de dragoste din partea Tatălui (Ioan 17:6 ), aceştia se dau pe ei înşişi Domnului (2. Corinteni 8:15 ).

Seminţia lui Levi trebuia să se apropie şi să fie pusă înaintea lui Aaron (Numeri 3:6 ), urmând să tăbărască în jurul Cortului (Numeri 1:50 ). Dacă resursele slujirii sunt dragostea nostră pentru Domnul, fiind conştienţi că am fost răscumpăraţi de El pentru a-I aparţine pe deplin, nici un serviciu nu poate fi fructuos dacă nu este îndeplinit cu sentimentul prezenţei Sale şi în comuniune cu El. Ni se spune despre unii oameni din timpurile străvechi: „locuiau acolo lângă împărat şi lucrau pentru el” (1. Cronici 4:23 ). Rămânând aproape de Domnul, umblând cu El, vom fi la dispoziţia Sa ori de câte ori ne va chema; vom învăţa, de asemenea, cum se spune în 1:8 , să ne „paştem iezii lângă colibele păstorilor”. În Psalmul 65:4 citim: „Ferice de cel pe care-l alegi Tu şi pe care-l primeşti înaintea Ta, ca să locuiască în curţile Tale! Ne vom sătura de bunătăţile Casei Tale, de sfinţenia Templului Tău”. Niciodată Ilie nu ar fi avut puterea care a fost văzută lucrând în viaţa lui, dacă el nu ar fi fost caracterizat de cuvintele: „Domnul înaintea căruia stau” ( 17:1 ; 3:14 ; 5:16 etc.).

Leviţii erau în slujba lui Aaron, o imagine a lui Hristos, în slujba întregii adunări a lui Israel, pentru a face slujbă în Cort (Numeri 3:7 ). Activitatea lor în folosul adunării se desfăşura în raport cu Casa lui  Dumnezeu, însă înainte de toate, ei erau la ordinul lui Aaron. Oricare ar fi obiectul activităţii noastre, stăpânul şi scopul ei trebuie să fie Domnul Însuşi: „Slujba noastră nu are nici o valoare dacă nu se leagă, în cele mai mici detalii ale sale, de comuniunea noastră cu Domnul şi de preoţie, adică de Hristosul aflat în locurile cereşti, în prezenţa lui Dumnezeu, pentru noi” (J. N. Darby).

Sarcinile leviţilor erau diverse, însă ei aveau cu toţii unul şi acelaşi stăpân: unitatea frăţească şi diversitatea în slujire sub acelaşi Domn şi prin acelaşi Duh.

3) Vârsta (Numeri 3:14-16 ; 8:23-26 ; 4:3 )

Leviţii erau număraţi de la vârsta de o lună în sus, pe când ceilalţi israeliţi abia de la 20 de ani în sus. Oare nu chiar din clipa convertirii sale pune deoparte Dumnezeu pe un tânăr credincios în vederea slujbei pe care i-o va încredinţa El? În asemenea termeni Domnul vorbeşte lui Anania cu privire la Pavel în Faptele Apostolilor 9:15 . La fel, vocaţia lui Timotei fusese anunţată mai înainte ca el să fi intrat efectiv în lucrarea Domnului (1. Timotei 1:18 ).

Însă, deşi Dumnezeu are „planul Lui”, de cele mai multe ori sunt necesari şi câţiva ani de formare înainte de intrarea efectivă în lucrare. Tinerii levity intrau în slujbă în Cortul Întâlnirii abia la vârsta de douăzeci şi cinci de ani (Numeri 8:24 ). Ei nu erau încă în stare să poarte Cortul, dar puteau începe să lucreze în el. Acest „instructaj” era necesar spre a-I face apţi, la vârsta de 30 de ani, de a intra din plin „în exerciţiul funcţiunii” (Numeri 4:3 ). Un tânăr va începe să fie de folos în adunare şi în slujba Domnului, după cum îl va călăuzi El, desigur iniţial în lucrări mai simple, mai uşoare: un scurt cuvânt într-o adunare de rugăciune, formularea unor întrebări la studiul biblic, vizite la bolnavi, activităţi în cadrul şcolii duminicale, răspândire de literature creştină etc. Însă pe măsură ce capătă experienţă şi se maturizează, el va putea fi folosit pe deplin în lucrarea Domnului, spre binele alor Săi, exercitând în mijlocul lor, sau chiar şi în afara adunării, o lucrare peste care Duhul Sfânt Îşi va putea pune pecetea încuviinţării Sale. Însă, dacă cineva rămâne inactiv la „douăzeci şi cinci de ani”, nu va fi în stare nici la „treizeci de ani” să îndeplinească misiunea rânduită de Domnul. De notat că aceste limite de vârstă valorau numai pentru leviţi; în zilele noastre, ele prezintă numai o semnificaţie spirituală, indicând doar o anumită dezvoltare, o evoluţie în lucrurile lui Dumnezeu, fără a se pune cumva problema din punct de vedere al vârstei fizice. Şi în zilele noastre, unii slujitori îşi consacră tot timpul lor lucrării lui Dumnezeu, în timp ce alţii, exercitându-şi profesia, pot îndeplini în paralel o slujire binecuvântată!

La 50 de ani, levitul se retrăgea din munca activă (Numeri 8:25 ), dar el nu devenea inutil ci, într-un fel, era avansat, ridicat pe o treaptă superioară: „să ajute pe fraţii lui în cortul întâlnirii, să păzească ce le este dat în grijă”.

Această vârstă de 50 de ani ne sugerează cel puţin 3 lucruri:

Pentru o activitate intensă in Adunare este nevoie de o deplină maturitate şi de forţă spirituală. Poate să intervină, din nefericire - însă nu este ceva absolut obligatoriu - un declin care să restrângă activitatea într-o oarecare măsură.

De altă parte, limita de 50 de ani ne reaminteşte că slujirea nu durează la nesfârşit, că este vorba de un timp limitat, putând fi curmată de boală, de moarte sau de venirea Domnului. Prilejurile care au fost ratate nu se mai întorc. De aceea, dacă, atunci când Duhul ne îndeamnă să facem un lucru, noi neglijăm, paguba rămâne.

În sfârşit, chiar dacă nu ar surveni un declin din punct de vedere spiritual, se poate produce o diminuare a forţelor fizice, a sănătăţii, a facultăţilor intelectuale. Un slujitor al lui Dumnezeu înaintat în vârstă nu va mai putea desfăşura aceeaşi activitate ca altădată, dar interesul şi grija lui pentru adunare vor fi de o mare eficienţă. Împreună cu ceilalţi credincioşi, el va contribui la „a păstra ceea ce trebuie păstrat” la „a păzi ceea ce trebuie păzit”, mijlocind astfel pentru turma Domnului. Ca să nu mai vorbim despre importanţa şi utilitatea unei activităţi de sfătuire şi îndrumare care decurge dintr-o vastă experienţă acumulată de-a lungul anilor.

Cu prilejul numărătorii întâilor-născuti (Numeri 3:40 ), aceştia au fost mai numeroşi decât leviţii (versetul 46). Observaţi că deja la acea dată numărul celor răscumpăraţi era mai mare decât al slujitorilor! Care este situaţia astăzi? Oare slujitorii Domnului ar fi atât de împovăraţi şi suprasolicitaţi, dacă toţi răscumpăraţii pe care, „de la o lună în sus”, îi avea Dumnezeu în vedere pentru slujba Lui, ar fi binevoit la 25 şi 30 de ani să răspundă la apelul Lui?

Mai marii leviţilor erau număraţi împreună cu fraţii lor; ei nu s-au ridicat mai presus de fraţii lor, ci slujeau împreună cu aceştia sub conducerea preoţilor (Numeri 3:24 ; 4:28 ). Cât de regretabil este să vezi, în mijlocul poporului lui Dumnezeu, după expresia din Eclesiastul 10:7 „robi călări!” Dar ce minunat este, din contră, să păstrăm o plăcută aducere aminte „mai marilor noştri” aflaţi acum acasă la Domnul şi care, deşi au fost „prinţi” din punct de vedere spiritual au fost văzuţi „mergând pe jos ca nişte robi”! „Căci care este mai mare: cine stă la masă, sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu, totuşi, sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă” (Luca 22:27 ).

4) Preoţi – leviţi (Numeri 18:1-7 )

Numai preoţii se puteau apropia de altar şi aveau dreptul să intre în Locul Sfânt dincoace de perdeaua dinlăuntru (Numeri 18:7 ). Leviţii erau adăugaţi preoţilor (cuvântul „Levi” vrea să spună „alipit, adăugat”, vezi Geneza 29:34 ) pentru toată slujba ce trebuia făcută în Cortul întâlnirii (versetul 3).

Astăzi, toţi credincioşii sunt preoţi (conform cu 1. Petru 2:5 ). Ei aduc lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui; prin credinţă, închinătorii intră în sfântul Locaş pentru a prezenta înaintea Tatălui inchinarea pe care El o doreşte (Ioan 4:23 ).

Sub un alt aspect, toţi răscumpăraţii Domnului sunt chemaţi să fie leviţi. El îi va conduce pe unii să-şi consacre tot timpul şi toată energia lor în lucrarea Sa, în slujirea Adunării sau în lucrarea Evangheliei. Ceilalţi îşi vor continua activitatea zilnică având pe inimă să consacre o parte din timpul şi din forţele lor în slujba Domnului, pentru binele alor Săi şi mântuirea sufletelor pierdute. „Fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7 ). De remarcat aici că fiecăruia i s-a dat harul, însă, pe de altă parte, este vorba şi de o „măsură”. Aşadar, se pune problema să discernem ceea ce Domnul ne-a încredinţat şi sfera în care am fost chemaţi să activăm (2. Corinteni 10:13-16 ).

5) Moştenire şi zeciuieli

Fiind dăruiţi în întregime lui Aaron, leviţii îşi dedicau tot timpul lor slujbelor din Cortul Întâlnirii. La împărţirea ţării, ei nu au primit moştenire, căci Domnul Însuşi era partea lor de moştenire în mijlocul fiilor lui Israel. Israeliţii trebuiau să le dea zeciuială din recoltele lor pentru satisfacerea nevoilor materiale ale leviţilor (Numeri 18:20-24 ).

Numai Stăpânul poate chema pe unul dintre ai Lui să se consacre pe deplin lucrării Sale, dar răspunderea de a îngriji, în dependenţă de Domnul, de nevoile slujitorilor Săi revine tuturor celor credincioşi. Oare am răspuns cu toţii gândului lui Dumnezeu în această privinţă? Nu a fost nici unul dintre noi, în chip indirect, o piedică în calea lucrării, neglijând să dăm „zeciuiala” cerută de Domnul pentru slujitorii Lui? Bineînţeles că astăzi principiul divin nu este de a da exact a zecea parte din venitul celor credincioşi. Însă trebuie să nu uităm niciodată că nu suntem decât nişte administratori a ceea ce ne-a încredinţat Dumnezeu. De aceea este foarte important să putem discerne cât din ceea ce am primit trebuie să folosim pentru noi înşine.

Slujba în pustie

Capitolul II - Slujba în pustie (Numeri 4 )

Principala slujbă a leviţilor în pustie era transportarea Cortului. În general, chehatiţii duceau Sanctuarul şi altarul de aramă; gherşoniţii aveau în grijă partea textilă, iar merariţii toată structura solidă. Cortul ne vorbeşte, pe de o parte, de manifestarea lui Dumnezeu în Hristos, iar pe de altă parte de Casa unde Dumnezeu vrea să locuiasca pe pământ, aşa cum este ea azi alcătuită din cei credincioşi. Obiectele sanctuarului, chivotul, masa pentru pâinile punerii înaintea Domnului, sfeşnicul, altarul de aur, precum şi altarul de aramă Îl reprezină pe Hristos. Covoarele şi învelitorile sunt mai degrabă un tip al Casei lui Dumnezeu şi al trăsăturilor de caracter pe care trebuia să le îmbrace răscumpăraţii Lui pentru a oglindi însuşi chipul Lui. Partea solidă a Cortului: picioarele, stâlpii, scândurile, ne prezintă structura fundamentală a acestei Case bazată pe actul răscumpărării.

„A duce” Cortul prin pustie nu corespunde astăzi, prin răspândirea verbal şi în scris a Cuvântului Domnului şi prin mărturia unei vieţi practice, menţinerii intacte, neschimbate, nealterate - pentru poporul lui Dumnezeu – a învăţăturii referitoare la Persoana şi lucrarea lui Hristos şi la Biserica Lui cea vie?

Dacă nu ar fi existat leviţii care să transporte Cortul, poporul nu-şi putea continua drumul prin pustie. Cele trei familii trebuiau să colaboreze pentru ca edificiul să fie totdeauna complet, întreg. Nimic nu trebuia să fie uitat sau deteriorat.

Nu mai marii leviţilor erau aceia care conduceau activitatea acestora; „căpetenia căpeteniilor leviţilor” (Numeri 3:32 ), Eleazar, fiul lui Aaron, avea rolul conducător asupra celor care aveau în sarcină Locul Sfânt; Itamar, fiul lui Aaron, cârmuia paşii gherşoniţilor şi merariţilor (Numeri 4:28,33 ). Cu alte cuvinte, leviţii se aflau sub dependenţa preoţilor.

„Un slujitor al lui Dumnezeu vrednic de numele acesta va fi pe deplin supus Domnului, adoptând o poziţie de umilinţă, socotindu-se mai prejos de familia preoţească alcătuită astăzi din toţi credincioşii; în nici un caz o asemenea slujbă nu trebuie să fie făcută de nişte oameni care ar socoti moştenirea Domnului ca ceva ce le-a căzut la împărţeală” (1. Petru 5:3 ) (Henri Rossier).

În Cort, preoţii exercitau slujba faţă de Dumnezeu, adică adorarea, cultul. Trebuiau să învelească ei înşişi cu diverse învelitori obiectele sfântului Locaş şi altarul de aramă pentru ca leviţii să le poată transporta. Între două etape, leviţilor le revenea sarcina de a păstra, intact şi propice pentru halta următoare, Cortul întâlnirii. Odată ajunşi la locul unde trebuiau să tăbărască, Cortul era montat şi era reluată activitatea cultică a preoţilor. Astăzi Însă, toată Adunarea aduce Domnului închinare; în felul acesta, slujba propriu-zisă, lucrarea darurilor încetează (nu vorbim aici despre citirea câtorva pasaje potrivite momentului respectiv sau de alte câteva cuvinte rostite, sub călăuzirea Duhului Sfânt, la sfârşitul adunării de adorare, cu privire la Persoana şi lucrarea lui Hristos); însă de la o adunare de închinare la alta este foarte necesar ca sfinţii să fie pregătiţi prin lucrarea darurilor, prin slujire, să înveţe a cunoaşte mai bine pe Domnul şi a reflecta chipul Lui printr-un mers curat şi printr-o mărturie puternică a vieţii de toate zilele. Dacă avem numai slujire fără adorare, nu-l aducem lui Dumnezeu Tatăl ceea ce doreşte inima Lui; de altă parte, dacă există numai adorare fără slujire (sub cele trei aspecte pe care le vom analiza mai departe), nivelul închinării va scădea în mod simţitor iar inteligenţa spirituală a celor ce adoră pe Dumnezeu va avea de suferit.

Aaron şi fiii săi trebuiau „să pună pe fiecare levit la slujba şi sarcina lui” (Numeri 4:19,49 ). Sfera de activitate şi sarcinile răspunderii personale nu pot fi separate, ele alcătuind un întreg, un tot. Nimeni nu ar putea avea pe inimă interesele Domnului, lucrarea Lui, fără să resimtă „povara” care vine de aici, însă nimeni nu trebuie să ia totul asupra lui! Fiecare levit avea slujba lui şi sarcina lui. Apoi, nu se pune problema de a-şi alege fiecare lucrarea pe care vrea s-o facă pentru Domnul; însă este important să stabilim un anumit fapt, să discernem cărei familii de leviţi îi aparţinem, ce domeniu de activitate a ales Domnul pentru fiecare din noi (domeniu care se poate schimba în funcţie de diferitele etape ale călătoriei prin pustie), ce slujbă şi ce sarcină vrea El să ne încredinţeze.

Leviţii erau foarte numeroşi în comparaţie cu volumul şi greutatea a ceea ce aveau de transportat: 8580 de inşi aveau mai mult de 30 şi mai puţin de 50 de ani (versetul 48). Nimeni nu era supraîncărcat, fiecare îşi indeplinea misiunea încredinţată, având posibilitatea să se relaxeze ori de câte ori ar fi fost nevoie s-o facă. De ce însă, în vremea noastră, slujitorii Domnului sunt, în general, foarte împovăraţi? Oare din cauză că numărul leviţilor - cum vom vedea că se va întâmpla în zilele lui Ezra şi Neemia - a scăzut considerabil? Nu puţini dintre răscumpăraţii Domnului nu discern, sau chiar ajung să refuze, slujba şi sarcina pe care li le-a rânduit Domnul lor. Sufletele nemântuite nu sunt căutate, cei credincioşi nu sunt hrăniţi în mod corespunzător, nu sunt învăţaţi, îndemnaţi, mângâiaţi; mărturia practică ce ar trebui să dea la iveală despărţirea de lume şi devotamentul pentru Domnul au de suferit, viaţa lui Hristos nu se arată cum ar trebui în mădularele Trupului Lui. „Dacă scopul vieţii noastre nu este să slujim Domnului, degeaba mai trăim” scria un tânăr credincios pe care, la scurt timp după aceea, Domnul l-a luat acasă la El. Totuşi, cei numai câţiva ani pe care i-a trăit slujind Stăpânului care l-a răscumpărat au fost plini de rod binecuvântat.

a) Chehatiţii (Numeri 3:27-32 ; 4:1-20 )

Slujbele chehatiţilor în Cortul întâlnirii priveau Locul Preasfânt (Numeri 4:4 ). Obiectele sanctuarului ne vorbesc de descoperirea lui Dumnezeu în Hristos. Învelitorile care le acopereau indică starea practică ce trebuia să corespundă, în timpul mersului, obiectului purtat. Cât priveşte chivotul, perdeaua de fir albastru - simbol al caracterului ceresc, se afla în exterior; este imaginea umblării lui Hristos Însuşi. Pentru celelalte obiecte, covorul albastru - acolo unde exista aşa ceva - era plasat în interior, la exterior aflându-se pielea de viţel de mare, „care reprezintă sfinţenia practică şi spiritual de veghere ce determină ferirea de răul ce s-ar putea lipi de noi în călătoria prin pustiul lumii” (J. N. Darby). Acesta trebuie să fie mersul nostru ca credincioşi.

Chehatiţii duceau lucrurile incredinţate lor pe umeri (Numeri 7:9 ). Era nevoie pentru aceasta de putere, de energia ce caracterizează un rob bun şi folositor: lucrul lor nu se putea face doar „cu vârful degetului”! A avea de îndeplinit o slujbă ce are de a face cu Persoana şi lucrarea lui Hristos este ceva de cea mai mare importanţă. Lucrul acesta cere toată inima noastră, toată atenţia noastră, toată priceperea noastră duhovnicească. Nici chivotul, nici celelalte obiecte nu puteau fi duse de un singur om; un mare număr de oameni trebuiau să meargă împreună, în aceeaşi cadenţă, pe acelaşi drum. Nu era permis ca unul să fie mai înalt ca ceilalţi, să-i domine, pentru că astfel totul ar fi fost compromis. Nici vorbă de o ierarhie. În acelaşi ritm, chehatiţii îşi continuau drumul prin pustie, purtând cu grijă şi în mod perseverent sarcina deosebit de valoroasă şi foarte sfântă ce le fusese încredinţată.

J. N. Darby scria odată unui frate descurajat dintr-o adunare locală, îndemnându-l să persevereze în slujba lui „ministering patiently Christ”, ceea ce tradus în limba noastră ar suna cam aşa: „prezentând cu răbdare pe Hristos”. Era loc, aşadar, pentru o slujire mai eficientă, prezentând persoana Domnului Isus cu mai multă răbdare, cu mai profund respect, cu mai fierbinte dragoste.

Nu toţi leviţii erau chehatiţi; Domnul nu a dat acelaşi dar la toţi slujitorii Lui, ci fiecăruia după credinţa şi puterea lui. Cred că mulţi dintre voi au citit broşura lui J. G. Bellett „Gloria morală a Domnului Isus Hristos” şi „Fiul lui Dumnezeu”. Numeroşi credincioşi, mare parte dintre aceştia fiind tineri, au fost sprijiniti în încercări, îmbărbătaţi, învioraţi, întăriţi, încurajaţi printr-o asemenea lectură binecuvântată, având posibilitatea să privească gloria lui Hristos, „o slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui” (Ioan 1:14 ). Un frate mai în vârstă, vorbind de vizita făcută într-o adunare locală de un tânăr credincios, ne-a mărturisit: „El ne-a vorbit despre Domnul Isus şi ne-a încălzit sufletele”. Chivotul - tronul lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său - simbol al sfinţeniei şi dreptăţii Sale, prezenţa lui Dumnezeu în Hristos, era acoperit cu perdeaua ce despărţea Locul Preasfânt de Locul Sfânt . „Perdeaua dinlăuntru, adică trupul Lui” (Evrei 10:20 ) ne vorbeşte de umanitatea perfectă a Domnului Isus. Când se dădea semnalul de plecare, preoţii demontau perdeaua şi acopereau cu ea chivotul (Numeri 4:5 ). Nici ei, şi cu atât mai puţin leviţii, nu aveau voie să-l vadă (versetul 20). Unii care au vrut, la o dată mai târzie, să-l atingă, sau poate să-l privească, au fost loviţi de moarte. Trebuie să ne apropiem cu teamă şi respect de Persoana Domnului nostru, vorbind aşa cum se cuvinte de tot ce are a face cu firea Sa de Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. În care El? Într-un om care, istovit de truda zilei, dormea la cârma corăbiei, în timp ce aceasta era ameninţată de valurile dezlănţuite de furtună, dar Care, fiind Dumnezeu, Se va scula şi va potoli vântul şi valurile; într-un Om care plângea cu cei ce plâng la mormântul lui Lazăr, dar Care, ca Fiu al lui Dumnezeu, avea să-Şi manifeste peste câteva clipe atotputernicia Sa înviindu-l pe acela care zăcea de patru zile în mormânt.

Perdeaua dinlăuntru era acoperită cu o piele de viţel de mare, simbol al vigilenţei şi despărţirii lăuntrice a lui Hristos, în timpul umblării Sale pe pământ, de o lume întinată şi păcătoasă al cărei stăpânitor „nu avea nimic în El”. În exterior venea covorul de fir albastru, imagine a caracterului Aceluia care, coborât din cer, trecea acum prin lumea aceasta ca un străin aflat în călătorie spre Ţara cerească.

Masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului, unde trebuia ca pâinea să fie nelipsită, ne vorbeşte de Hristos care prezintă poporul Lui înaintea lui Dumnezeu în sfântul Locaş. Masa aceasta era acoperită cu un covor de fir albastru, simbol al caracterului ceresc al sfinţilor în Hristos care trebuie să păstreze înlăuntrul lor firea dumnezeiască, dar fără să se afişeze cu ea ostentativ. Apoi veneau uneltele ce ar fi putut simboliza pe sfinţi ca slujitori ai lui Dumnezeu. Slujbă aleasă, de mare valoare şi plină de glorie, de o asemenea glorie care, chiar dacă se manifestă pe pământ, vine de la Dumnezeu şi se înalţă către El, fiind reprezentată înaintea Lui, probabil, prin covorul cărămiziu care le acoperea. Însă în exterior venea pielea de viţel de mare, imagine a vigilenţei şi a sfinţeniei practice, indispensabile în cursul călătoriei pentru a se putea împlini, în mod corespunzător, slujba celor răscumpăraţi deveniţi în Hristos „plăcuţi în Preaiubitul Lui”.

Sfeşnicul, altarul de aur, ustensilele Cortului, toate acestea erau învelite, la rândul lor, cu un covor de fir albastru şi apoi „acoperite cu piele de viţel de mare”. Hristos, Lumina lumii; Duhul Sfânt în Hristos şi în cei credincioşi; Hristos, Marele Preot care aduce înaintea lui Dumnezeu sfintele noastre ofrande (daruri); noi înşine, ca închinători, făcând să se înalţe spre Dumnezeu mireasma perfecţiunilor Sale; slujba în sfântul Locaş sub diferitele ei aspecte; - toate acestea trebuie să fie trăite şi prezentate în lumea aceasta (învăţătura şi umblarea care o însoţeşte) de către actualii „chehatiţi” pe care Domnul i-a calificat pentru lucrările acestea.

În sfârşit, altarul de aramă, după înlăturarea cenuşei, trebuia să fie acoperit cu un covor de purpură. Cenuşa ne vorbeşte de un dar care a fost deja mistuit de foc, de o lucrare implinită, de o fiinţă care a suferit fiind adusă ca jertfă. Dar nu numai suferinţele trebuiau să fie partea lui Hristos, ci şi gloria de care aveau să fie urmate: pe altar era pus covorul de purpură, simbol al gloriei universale cuvenite Aceluia care S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte de cruce. Apoi, veneau toate uneltele Cortului şi deasupra tuturor învelitoarea din piele de vitel de mare. Ce bogată în semnificaţii este slujba aceasta care prezintă lucrarea perfectă a lui Hristos de pe Golgota, suferinţele Sale, părăsirea Lui de către oameni şi Dumnezeu, moartea Sa teribilă. Însă lucrurile nu se opresc aici, urmează gloria: „după ce a făcut curăţirea păcatelor, S-a aşezat la dreapta Măririi în locurile preaînalte” (Evrei 1:3 ). „Dumnezeu L-a înviat şi l-a dat slavă” (1. Petru 1:21 ). „Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi l-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi” (Filipeni 2:9,10 ).

Ligheanul de aramă nu este amintit aici. „Ligheanul nu reprezenta o manifestare a lui Dumnezeu a cărei eficacitate să trebuiască a fi reprodusă în viaţa creştină sau în gloria lui Hristos; ligheanul de aramă era un mijloc de curăţire pentru om” (J. N. Darby). Într-adevăr, în cadrul descrierii Cortului, nu este vorba în primul rând de lighean: Dumnezeu Se descoperă iniţial în Hristos; apoi se pune problema accesului omului în sanctuar: pentru ca preotul să poată pătrunde în Locul Sfânt, trebuie ca el să-şi spele mâinile şi picioarele. Tot ce purtau chehatiţii vorbeşte de manifestarea lui Dumnezeu în Hristos, şi nu de drumul omului către El. O data mai mult ne este dat să constatăm felul minunat în care Duhul Sfânt a condus lucrurile inspirând Cuvântul lui Dumnezeu, veghind asupra sensului lui adânc ce urma să fie prezent în toate părţile lui componente.

În istoria ulterioară a călătoriei prin pustie, în cadrul evenimentelor legate de trecerea Iordanului şi apoi a cuceririi Canaanului, nu se va mai vorbi, printre obiectele transportate de chehatiţi, decât de chivot. La Iordan şi la Ierihon, chivotul va fi dus chiar de preoţi. S-ar părea că, după ce ne-a atras atenţia asupra diferitelor manifestări ale lui Dumnezeu în Hristos, Duhul Sfânt vrea să ne concentreze privirile asupra Persoanei Lui Însuşi, repezentată tocmai prin acest chivot acoperit cu covorul albastru şi care, în pustie, se aflase când în fruntea, când în mijlocul poporului, iar în cele din urmă i-a deschis drumul prin apele râului morţii şi i-a asigurat biruinţa asupra vrăjmaşilor.

„Tu n-ai, nici jos, nici sus asemănare,

Isuse, Diamant cu mii de feţe!...

Izvor al vieţii, vrednic de-nchinare,

Eşti dragoste, grandoare, frumuseţe...”

b) Gherşoniţii (Numeri 4:21-28 )

Gherşoniţii aveau în grijă transportarea părţii „textile” a Cortului (cu excepţia perdelei Locului Preasfânt): covoarele Cortului, învelitoarea lui şi învelitoarea de piele de viţel de mare, pânzele curţii, perdeaua de la uşa Cortului şi perdeaua de la uşa curţii.

Perdeaua Locului Sfânt ne vorbeşte de Hristos ca Om. Ea era ţesută din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi in subţire, lucrată cu broderii, dar fără heruvimi. Cele zece covoare care formau Cortul propriu-zis, acoperind scândurile, erau lucrate din aceleaşi materiale, inul subţire ocupând locul principal printre acestea. Ele sunt, printre altele, şi un simbol al celor credincioşi care, uniţi laolaltă prin Duhul Sfânt, alcătuiesc Casa lui Dumnezeu.

Pe deasupra celor zece covoare veneau altele, unsprezece, lucrate din păr de capră, fiind ceva mai lungi decât primele şi acoperind totul: imagine a despărţirii de orice influenţă şi de orice întinăciune exterioare de care trebuie să se ferească toţi aceia care alcătuiesc Casa lui Dumnezeu.

Dar despărţirea nu este totul, ea fiind pe deplin în măsură să conducă la legalism. Pe deasupra covoarelor din păr de capră venea învelitoarea din piei de berbec vopsite în roşu. Berbecul era victim specifică jertfei de consacrare. Culoarea roşie ne vorbeşte de sânge, de devotamentul lui Hristos până la moarte şi pe care cei răscumpăraţi sunt chemaţi să-l imite pe cât este posibil.

Apoi, în exterior se afla învelitoarea din piei de viţel de mare, culoarea pământului, ceva fără atracţie, lipsit de frumuseţe. Aşa a fost Stăpânul lor, aşa ar trebui să fie şi creştinii.

Gherşoniţii transportau, de-a lungul pustiei, aceste patru învelitori, imagine a slujbei şi a experienţelor personale ale sfinţilor menite să-i facă în stare a oglindi frumuseţea Fiinţei lui Hristos. În primul rând, noi reproducem chipul Lui, uitându-ne cu luare aminte la El; apoi urmează îndemnarea, mustrarea, avertizarea, lucruri care îi determină pe sfinţi să îmbrace acele trăsături morale care sunt în concordanţă cu caracterul Casei lui Dumnezeu.

Covoarele frumoase nu apăreau decât în sfântul Locaş. Numai acolo, în prezenţa lui Dumnezeu, sunt credincioşii văzuţi în Hristos, îmbrăcaţi cu meritele Lui şi părtaşi ai gloriei Sale. În exterior nu se vedeau decât pieile de viţel de mare. Celelalte două învelitori - cea din păr de capră şi aceea din piele de berbec - se aflau la mijloc. Într-adevăr, despărţirea de ce este necurat şi păcătos se produce înlăuntrul omului, în inimă (Daniel s-a hotărât în inima lui să nu se întineze). Devotamentul nostrum nu trebuie să fie afişat sau trâmbiţat în auzul tuturor, ci să curgă în mod normal din părtăşia noastră cu Domnul pe care-L iubim.

Cele patru lucruri se află într-o totală dependenţă. Despărţirea de lume fără devotamentul inimii conduce la legalism, la ipocrizie, la fariseism. Devotamentul fără despărţire de lume, fără umilinţă, tinde către filantropie, dând naştere unor lucruri „spre a fi văzute de oameni”. Dacă nu ne gândim decât la învelişul exterior şi la „datoriile” pe care le implică existenţa celorlalţi oameni, putem cădea în descurajare; trebuie să considerăm şi covoarele interioare care ne ajută să înţelegem cum sunt văzuţi sfinţii în sfântul Locaş. De altă parte, însă, a ne rezuma să proclamăm ceea ce suntem noi în Hristos fără a trăi despărţiţi de lume înseamnă a o sfârşi într-un dezastru total.

Femeile iscusite şi cu tragere de inimă au tors, în certurile lor, după caz: fire de albastru, purpuriu, cărămiziu şi in subţire, iar altele păr de capră. În cercul familial se formează inimile ce vor aparţine Casei lui Dumnezeu. Dacă nu se vede despărţire de lume în viaţa practică, în mijlocul familiei, cum se va putea vedea aceasta în mijlocul adunării? Când femeile terminau lucrul, îşi aduceau ceea ce făcuseră înaintea Domnului spre a folosi la facerea Cortului. Firele erau apoi ţesute pentru a alcătui covoarele şi pânzeturile respective. Odată aduse acolo, femeile nu mai puteau vedea rodul muncii lor, însă ele erau sigure în inimile lor că materialele toarse cu atâta grijă aveau să contribuie la edificarea Casei lui Dumnezeu. Minunată încurajare pentru mamele creştine şi pentru toţi aceia care se ocupă de educarea copiilor şi a tineretului!

Gherşoniţii transportau, de asemenea, pânzele curţii Cortului. Lungimea totală a acestor pânze, late de cinci coţi, era egală cu aceea a covoarelor puse cap la cap, ceea ce sugerează că mărturia exterioară trebuie să corespundă vieţii lăuntrice! Aceste pânze erau albe, indicând astfel că nici o murdărie nu trebuia să pătrundă în curtea Cortului de altă parte, mărturia exterioară a credinciosului trebuie să fie caracterizată de o neprihănire practică.

Ce mare importanţă prezintă slujba aceasta care va dezvolta în copiii lui Dumnezeu aceste diferite trăsături de caracter, fie în legătură cu sfântul Locaş, fie în legătură cu viaţa de credinţă şi mărturia exterioară! Despre lucrul acesta găsim amănunte în numeroase epistole, cum ar fi: aceea către Efeseni, a doua parte a celei către Coloseni, apoi Tesaloniceni, Filipeni etc. „Desăvârşiţi-vă” va zice apostolul Pavel Corintenilor, cu alte cuvinte: viaţa lui Hristos să se arate din ce în ce mai mult în voi. Familiile gherşoniţilor fuseseră alese pentru a sluji şi a duce (Numeri  4:24). Este o trudă, o osteneală, o sarcină în împlinirea cu credincioşie a unei asemenea slujbe şi în trăirea unor astfel de experienţe de natură să conducă la manifestarea chipului lui Hristos în viaţa celui credincios, sarcini ce revin mamelor şi taţilor creştini; muncă ce se cere dinpartea celor ce păstoresc turma Domnului.

c) Merariţii (Numeri 4:29-33 )

Merariţii aveau să transporte prin pustie scheletul Cortului întâlnirii: scândurile şi drugii, stâlpii, picioarele sanctuarului, precum şi stâlpii curţii, picioarele lor, ţăruşii şi frânghiile lor.

Fără picioarele de sprijin, scândurile nu ar fi putut rămâne în poziţie verticală. Fără existent scândurilor, bine împreunate laolaltă, nu ar fi existat un suport pentru covoare, pânze şi învelitori. Fără stâlpii curţii, pânzele albe ar fi fost întinse pe pământ, şi fără picioarele de aramă de sub stâlpi totul s-ar fi prăbuşit.

În legătură cu viaţa de credinţă şi lucrarea în Casa lui Dumnezeu, găsim în cele de mai sus o învăţătură fundamentală, o doctrină solidă care produce în inima celor tineri în credinţă o „structură sănătoasă”. Fără îndoială că cei ce sunt prunci în credinţă trebuie să fie hrăniţi cu lapte, dar se pune problema creşterii şi dezvoltării lor pentru a fi în stare cândva să se hrănească şi cu carne.

Pe măsură ce cresc, copiii pun o serie de întrebări părinţilor lor: „Ce înseamnă pietrele acestea pentru voi?” Sau referitor la sărbătoarea Paştelor: „Ce însemnează obiceiul acesta?” (Exod 12:26 ). Bună ocazie pentru părinţi de a da un răspuns clar în funcţie de capacitatea copilului sau a tânărului de a-l înţelege, încât să se consolideze treptat această structură de natură să susţină edificiul credinţei lor. Dacă credincioşii ca persoane individuale sau chiar adunările locale nu sunt bine înrădăcinate în adevăr, nu vor fi decât nişte „copii purtaţi încolo şi încoace de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14 ).

Nici unul din numeroasele obiecte transportate de merariţi nu trebuia să fie uitat: „Să număraţi pe nume lucrurile care sunt date în grija lor şi pe care le au ei de purtat” (Numeri 4:32 ). Itamar, fiul preotului Aaron avea sarcina de a cârmui pe merariţi. Credem, de asemenea, că leviţii care depăşiseră vârsta de 50 de ani şi nu mai erau apţi să transporte lucrurile Cortului erau folosiţi şi ei pentru „a păzi ceea ce trebuia să fie păzit.” Aceştia ne duc cu gândul la slujitorii lui Dumnezeu care poate că, din cauza vârstei sau a unor neputinţe nu mai sunt capabili pentru o activitate susţinută, dar care au pe inimă să nu se piardă nici o fărâmă din adevărurile scumpe şi fundamentale primite din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca ele să fie în continuare valorificate corespunzător în slujba celor ce vin pe urmele lor. O asemenea recomandare nu este dată chehatiţilor care, fără îndoială, nu ar fi putut uita sfeşnicul sau masa, dar un merarit ar fi putut uita sau pierde pe drum un ţăruş sau o funie! Fiecare obiect, fiecare adevăr fundamental face parte dintr-un întreg. Esenţial ca întregul să fie complet, iar un element luat aparte cu totul inutil. Pentru a uşura transportul părţilor Cortului ce le fuseseră încredinţate, gherşoniţii şi merariţii dispuneau de care cu boi pe care li le-au pus la dispoziţie căpeteniile celor 12 seminţii (Numeri 7:3-9 ). Putem vedea în toate acestea ajutorul material pe care cei ce beneficiază de slujba Evangheliei este bine să-l ofere celor ce fac slujba aceasta: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă” (Galateni 6:6 ). Nu numai „zeciuiala”, dar ospitalitatea, destinderea, înlesnirea deplasării, toate oficiile pe care le putem face slujitorilor Domnului, fie atunci când sunt în plină activitate spirituală, fie atunci când paşii lor au devenit rari şi nesiguri!

Fără slujba merariţilor, Cortul nu ar fi putut să fie instalat, nu ar fi existat structura şi temeliile acestuia. Fără slujba gherşoniţilor, nu ar fi existat covoare, învelitori, ci doar o clădire incompletă, goală şi aspră. Fără slujba chehatiţilor, nu ar fi existat cultul mozaic, adorarea Domnului, prezenţa Lui! Lucrarea fiecăreia din cele trei familii ale leviţilor era indispensabilă. Aceasta este şi concluzia capitolului nostru: „Le-au făcut numărătoarea... arătând fiecăruia slujba pe care trebuia s-o facă şi ce trebuia să ducă” (Numeri 4:49 ). Nicio rivalitate, nicio piedică din partea unuia faţă de celălalt, nici urmă de gelozie care denigrează, ci fiecare levit la locul lui, pe deplin cooperant, gata să suplinească pe fratele său în timpul unor călătorii mai lungi, totdeauna supus cârmuirii preoţilor şi autorităţii supreme a lui Aaron.

Când tabăra se punea în mişcare (Numeri 10:12-21 ), norul dădea semnalul de plecare, trâmbiţele răsunau, apoi primele trei seminţii porneau. Cortul era demontat, iar fiii lui Gherşon şi ai lui Merari porneau la rândul lor. Apoi, alte trei seminţii se puneau în mişcare urmate de chehatiţi care duceau sfântul Locaş. În aşteptarea sosirii lor, era montat Cortul. Pentru a putea începe slujba de închinare, trebuia să se pună bazele Casei lui Dumnezeu. Trebuie să aibă loc despărţirea de lume şi mărturia practică.

Când Cortul era instalat, erau aduse obiectele sanctuarului; leviţii îşi terminaseră lucrarea, acum era rândul preoţilor să-şi aducă la îndeplinire misiunea încredinţată şi să facă să se ridice spre Dumnezeu fumul arderii-de-tot necurmate şi al tămâiei sfinte pe altarul de aur.

Fără îndoială că aceste trei feluri de slujbă doctrina fundamentală, formarea caracterului lui Hristos în cei credincioşi, prezentarea Persoanei Sale, nu constituie apanajul exclusiv al unui anumit slujitor al Domnului. Totuşi, fiecare servitor al lui Dumnezeu va fi marcat mai profund de una decât de cealaltă. Epistolele Noului Testament fac distincţie între darurile de învăţător, păstor şi profet. Dar fie că sunt exercitate de una sau de mai multe persoane, cele trei caracteristici ale slujbei respective sunt esenţiale, având ca scop, de la cele mai mari şi până la cele mai mici elemente ale lor, binele tuturor. Şi totul depinde de Hristos, Capul din Care „tot trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Efeseni 4:16 ).

Curăţire şi consacrare

Capitolul III - Curăţire şi consacrare Numeri 8:5-22

Contrar a ceea ce ne-am fi putut gândi noi, Cuvântul Domnului ne prezintă curăţirea şi consacrarea leviţilor după ce ne-a descris slujbele lor, şi nu înainte de asta. De ce? Pentru că slujba aparţine Domnului; El cheamă pe cine vrea. În Faptele Apostolilor 20:24 , Pavel zice: „să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o”. La începutul capitolului 8 din cartea Numerilor luminează cele şapte candele ale sfeşnicului, dovedind că purificarea leviţilor trebuia să aibă loc lăsând lumina divină să cadă peste gândurile, motivele, sentimentele şi faptele lor.

Aici nu este vorba de convertire, de întoarcerea la Dumnezeu, ci de pregătirea morală indispensabilă pentru intrarea în slujbă. În Cuvântul Domnului întâlnim numeroase cazuri când se vorbeşte despre pregătirea lăuntrică şi formarea unui slujitor al lui Dumnezeu. Cu prilejul convertirii sale, Pavel fusese deja desemnat să poarte Numele Domnului înaintea naţiunilor, dar au trebuit să mai treacă vreo câţiva ani până când Barnaba avea să-l caute la Tars pentru a-l aduce la Antiohia unde au învăţat pe mulţi oameni în Adunare. (Pavel era pe atunci un tânăr levit de „douăzeci şi cinci de ani”!) După o perioadă de timp petrecut la Antiohia, Duhul Sfânt pune deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-a chemat (Faptele Apostolilor 13:2 ). În acel moment, Pavel intra în plinătatea slujbei unui levit în vârstă de „treizeci de ani”. Înainte de a îndeplini lucrarea pentru care l-a pregătit Dumnezeu, Moise a trebuit să parcurgă o lungă perioadă de formare, aşa încât a putut depăşi vârsta trăirii omeneşti stabilite în Psalmul 90 , al său, la plafonul de optzeci de ani. Toată puterea care vine de sus a fost necesară pentru ca el să poată face faţă măreţei sale însărcinări. De asemenea, timp îndelungat s-a scurs până în momentul când Iosua a preluat conducerea poporului Israel şi, în sfârşit, cu multă răbdare şi înţelegere l-a educat Domnul pe Ghedeon până în ziua când acesta a obţinut victoria asupra madianiţilor.

Această pregătire pentru intrarea în slujbă comportă mai mult aspecte, primul dintre acestea fiind purificarea, curăţirea şi constând în stropirea cu apă ispăşitoare, trecerea briciului peste tot trupul şi spălatul hainelor.

Apa de curăţire aminteşte de viţeaua roşie din Numeri 19 a cărei cenuşă amestecată cu apă era stropită asupra celui ce păcătuise pentru a se produce restaurarea sa. Amintirea morţii lui Hristos care a fost mistuit pe deplin de focul judecăţii atunci când El a fost făcut păcat pentru noi, deci această aducere aminte aplicată conştiinţei noastre restabileste comuniunea cu Dumnezeu după ce păcatul a fost mărturisit. Moise trebuia să stropească asupra leviţilor, nu ei înşişi făceau lucrul acesta. Noi nu suntem chemaţi „să ne omorâm” noi înşine, ci să acceptăm prin credinţă, ca un lucru împlinit, moartea noastră împreună cu Hristos. Însă un lucru pe care trebuiau să-l facă leviţii înşişi era acela de a lăsa să treacă briciul peste tot trupul lor. Aceasta corespunde cuvintelor: „omorâţi” şi „lăsaţi-vă de toate acestea” din Coloseni 3 . Judecata de sine este un lucru la care nu trebuie să renunţăm niciodată, sau cum mai zice apostolul în 2. Corinteni 4:10 : „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru.” Multe lucruri trebuiesc revizuite şi retuşate în gândurile şi în conduita noastră, dacă dorim cu adevărat să slujim Domnului.

În sfârşit, leviţii trebuiau să-şi spele hainele. Mărturia exterioară, felul de a trăi, anturajul şi pasiunile noastre, totul trebuie să fie supus controlului Cuvântului lui Dumnezeu şi să fim gata să renunţăm imediat la ceea ce el condamnă. De remarcat că această punere la punct a mărturiei exterioare survine numai după operaţia lăuntrică a apei de curăţire şi a rasului cu briciul.

Apoi veneau jertfele. Cu prilejul consacrării lor, leviţii erau conştienţi de cinci jertfe: mielul pascal oferit pentru ca întâii născuţi ale căror locuri le-au luat ei înşişi să poată fi răscumpăraţi (Numeri 8:16-17 ); viţeaua roşie a cărei apă de curăţire fusese stropită asupra lor; jertfa pentru păcat reprezentată prin taurul pe capul căruia leviţii îşi puneau mâna; arderea-de-tot, concretizată, de asemenea, într-un taur: o profundă contemplare, prin credinţă, a morţii lui Hristos dat lui Dumnezeu ca un prinos pentru gloria Lui (şi în cazul acestei jertfe leviţii îşi puneau mâinile pe capul victimei); în sfârşit, darul de mâncare legat de arderea de tot, reamintind viaţa perfectă a lui Hristos care glorifică pe Dumnezeu până la capăt.

Copiii lui Israel trebuiau să-şi pună mâinile peste leviţi (Numeri 8:10 ), identificându-se astfel cu ei. Ce binevenită este această mână de însoţire pentru slujitorii Domnului, pentru ca în felul acesta să se poată bucura de comuniunea cu fraţii lor şi să evite orice formă de independenţă. La Antiohia, „prorocii şi învăţătorii” postesc şi se roagă şi apoi „i-au lăsat să plece” pe aceia pe care Domnul i-a chemat prin Duhul Său (Faptele Apostolilor 13:1-3 ). După toate acestea, adunarea nu încetează să-i încredinţeze în grija harului Domnului (Faptele Apostolilor 14:26 ). În economia harului şi a Duhului Sfânt, Domnul Însuşi este Acela care cheamă, formează şi trimite pe slujitorii Lui. Din partea lucrătorului se cere „dorinţa de comuniune cu fraţii săi, iar din partea acestora discernământul respectiv spre a susţine moraliceşte şi spiritualiceşte pe un rob al Domnului. Procedând astfel pas cu pas, dovedind urnilinţă şi dependenţă unii faţă de alţii, se va statornici progresiv un climat de încredere şi desigur adesea vor fi necesare multe experienţe binecuvântate, după cum Domnul va găsi cu cale să le prilejuiască alor Săi.

„După aceea”, leviţii erau oferiţi Domnului ca dar legănat. Darul legănat inclusiv în cadrul jertfelor, era prezentat lui Dumnezeu sub toate aspectele; legănarea era un gest care simboliza tocmai lucrul acesta: I se oferea Domnului un dar pe care ochii Lui îl cercetau din toate punctele de vedere, dat Lui fără rezerve şi fără puncte întunecoase, necunoscute. Totul era consacrat, „daţi cu totul” Domnului (Numeri 8:16 ). De fapt, pentru noi nu se pune problema unui dar, a unei ofrande pe care o aducem lui Dumnezeu, ci Îl lăsăm pe Domnul să ia în stăpânire ceea ce-I aparţine de drept: inima noastră, viaţa noastră, mădularele noastre (Romani 6:13, 19 ; 12:1 ).

Cuvintele „după aceea” mai apar încă o dată la versetul 22 unde se spune că leviţii au venit să-şi facă slujba în Cortul întâlnirii. Ei fuseseră puşi deoparte şi se curăţiseră; animalele pe capul cărora Ieviţii îşi puseseră mâinile au fost aduse ca jertfă legănată înaintea Domnului. Abia acum, după împlinirea tuturor acestor lucruri, leviţii puteau să slujească.

A ne angaja în lucrarea Domnului, indiferent ce formă ar putea îmbrăca slujirea noastră, este o chestiune foarte serioasă. Fie că este vorba de a ne ocupa de o grupă de copii în cadrul şcolii duminicale, a rosti o rugăciune în adunare, sau un alt lucru asemănător cere un contact personal cu Domnul ca şi în cazul unor lucruri mai importante, cum ar fi: răspunsul la chemarea Lui de a propovădui Cuvântul în adunarea locală sau de a răspândi Evanghelia în altă parte, oriunde ne-ar putea trimite Stăpânul nostru la un moment dat. Isaia zice despre Robul desăvârşit: „El nu va slăbi, nici nu se va lăsa” (Isaia 42:4 ). Cel ce se grăbeşte să se angajeze într-o slujbă se va lăsa repede de ea, deoarece motivele de descurajare şi ocaziile de a vărsa lacrimi nu vor fi puţine. Dar tânărul credincios care se va lăsa modelat, curăţit, întărit de Domnul, care va fi fost supus unor probe divine pentru a face faţă sarcinilor încredinţate, manifestând umilinţă şi supunere înaintea Domnului şi căutând cooperarea şi comuniunea cu fraţii va putea să persevereze, prin harul şi puterea lui Dumnezeu, în activitatea spirituală la care a fost chemat. Însă, oricât de capabil ar fi un slujitor, el nu va reuşi niciodată, prin propriile sale forţe, să întreprindă ceva util şi eficient pentru Dumnezeu: „Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi; dimpotrivă, destoinicia noastră este de la Dumnezeu” zice apostolul Pavel (2. Corinteni 3:5 ). „Dacă slujeşte cineva, să slujească potrivit cu puterea pe care i-o dă Dumnezeu”, adaugă apostolul Petru (1. Petru 4:11 ).

Slujbele în Templu

Capitolul IV - Slujbele în Templu

(1. Cronici 23:3-6, 24-32 )

Îi găsim aici pe leviţi intr-o nouă epocă a istoriei lor, făcând slujbe diferite de cele specifice timpului şederii lui Israel în pustie. Acum ei nu mai aveau de dus Cortul întâlnirii, pentru că Domnul dăduse odihnă poporului Său şi chivotul fusese aşezat definitiv la Ierusalim (1. Cronici 23:25-26 ). Dumnezeu Se folosise de David pentru ca poporul să se poată bucura de odihnă, astfel că împăratului îi revine sarcina de a da instrucţiuni cu privire la ziua când Solomon va clădi Templul. În capitolul nostru, Templul încă nu era construit; Solomon a fost investit cu autoritate regală, dar el încă nu domneşte singur. Nu găsim în toate acestea o corespondenţă cu epoca actuală? Luând în considerare slujba leviţilor în Templu, vom găsi mai multe puncte comune cu slujba credincioşilor de azi în cadrul Adunării lui Dumnezeu.

Iată în ce moment istoric se află Israel: poporul are acum odihnă. Slujba leviţilor în pustie avea ca scop să-i ajute pe israeliţi să atingă ţinta spre care mergeau. În prezent însă Israel este grupat în jurul unui centru religios, iar leviţii au de îndeplinit sarcini specifice acestor noi condiţii.

Timpul de odihnă este marcat însă de vigilenţă, de atenţie (1. Cronici 23:28 ). Leviţii trebuiau să vegheze asupra modului de împlinire a slujbelor în Casa Domnului, să vegheze la porţi, să vegheze şi să îngrijească de lucrurile de valoare din Templu. Faţă de 8580 de leviţi în timpul călătoriei prin pustie, acum cei ce îndeplineau toate slujbele specifice Templului erau în număr de 38.000 de inşi. După porunca lui David, leviţii aveau să intre în slujbă de la vârsta de 20 de ani în sus (versetul 27), însă o activitate deplină urmau să desfăşoare, ca şi în pustie, de la 30 de ani în sus (versetul 3).

Totuşi, aici nu mai apare limita de vârstă la cincizeci de ani, desigur dată fiind natura funcţiunilor ce urmau a fie îndeplinite. Totul este reglementat cu grijă, fiecare cunoscându-şi cu precizie atribuţiile.

Un număr de 24.000 de leviţi cârmuiau lucrarea în Casa Domnului, şase mii erau demnitari şi judecători, patru mii portari şi alţi patru mii lăudau pe Domnul.

1) Lucrarea în Casa Domnului

Acestei activităţi îi erau afectaţi cei mai numeroşi dintre leviţi. Vorbind de slujbă, în special în cazul tinerilor, de obicei ne gândim la o sarcină „exterioară”: evanghelizare, activitate in rândul copiilor, vizite la cei bolnavi etc., dar să nu uităm că slujba cea mai importantă după gândul lui Dumnezeu este cea din Adunare. A intra progresiv la slujba aceasta, în deplină supunere faţă de Domnul şi într-un spirit de profundă umilinţă, va contribui spre binecuvântarea fraţilor şi spre gloria lui Dumnezeu.

Versetele 28-32 descriu activitatea leviţilor în Casa Domnului. Ei trebuiau să vegheze mai întâi asupra curţilor şi camerelor. Curtea are menirea să despartă Sanctuarul de zgomotele şi larma vieţii cotidiene. Să veghem în aşa fel ca ocupaţiile zilnice să nu invadeze ceea ce trebuie să fie rezervat pentru Dumnezeu. Camerele trebuie să fie pline cu lucruri care vorbesc despre Hristos. Dar iată că în Neemia 13 , îl găsim pe preotul Eliaşib, care fusese pus mai mare peste cămările Casei Domnului, amenajând una, şi încă dintre acelea mari, pentru un vrăjmaş al Domnului. Iniţial, camera respectivă fusese destinată depozitării de daruri de mâncare şi tămâie ... Iată că leviţii nu vegheaseră!

A ţine răul la distanţă în aşa fel ca nimic să nu întineze „lucrurile sfinte” este o slujbă indispensabilă, dar într-o măsură oarecare, o acţiune de negare; există şi o activitate creatoare, pozitivă, şi anume aceea de a-L prezenta pe Hristos la Care ne trimit cu gândul pâinile ce trebuiau puse în şiruri ordonate, floarea făinii, plăcintele fără aluat, turtele coapte în tigaie şi cele prăjite (versetul 29; a se vedea 2 ). Tinerii profeti aflaţi la şcoala lui Elisei puseseră curcubete sălbatice în ciorbă, astfel că nu puteau fi consumate. Ce face atunci omul lui Dumnezeu? El a luat făină - simbol al firii omeneşti desăvârşite a lui Hristos - şi a aruncat-o în oală. Nimic vătămător nu a mai fost acolo ( 4:38-41 ). Nu numai rostind mereu interdicţii, lansând oprelişti, mustrând şi avertizând vom putea feri pe tinerii credincioşi de ceea ce este rău şi-i vom ajuta să devină utili în Adunarea lui Dumnezeu. Desigur că fiecare lucru amintit mai sus este bun la locul lui, însă cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie aceea de a-l imita pe „robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la timp” (Matei 24:45 ).

Leviţii aveau sarcina de a supraveghea măsurile de capacitate şi lungime (1. Cronici 23:29 ): nu trebuia să se comită nici o nedreptate, nici o favoare acordată unora pe seama altora, ci un echilibru corect era necesar (Deuteronom 25:13-15 ).

Leviţii mai trebuiau „să aducă neîncetat înaintea Domnului toate arderile-de-tot” (1. Cronici 23:31 ). Este adevărat că preoţii aduceau arderile-de-tot, dar leviţii îi asistau. Ca o aplicaţie pentru noi, amintindu-ne că noi suntem şi preoţi, am putea vedea în acestea rugăciunile adresate lui Dumnezeu, mai ales în cadrul închinării. Un tânăr care s-a obişnuit să se roage de unul singur va face bine să caute prilejuri de a se ruga cu doi sau trei prieteni. El va învăţa astfel să se exprime şi în prezenţa altor credincioşi; apoi, condus de Domnul, va avea pe inimă să participe efectiv la adunările de rugăciune şi va fi condus de Duhul Sfânt să rostească rugăciuni de adorare în timpul rezervat închinării. Dar cel ce nu va fi început „la douăzeci de ani” să folosească prilejurile oferite de Domnul, nu va putea îndeplini o slujbă „totală” la „treizeci de ani”. Lucrul pe care Domnul îl aşteaptă nu va mai apărea, iar adunarea va suferi o pierdere.

În fiecare moment al slujbei lor, leviţii trebuiau să fie conştienţi că lucrează înaintea Domnului şi pentru El şi în supunere faţă de preoţi. Un asemenea spirit de umilinţă este necesar în special în adunare unde nu trebuie să se manifeste nicio tendinţă de dominaţie sau dorinţă de afirmare.

2) Cântăreţii

Leviţii „aveau să stea în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară ca să laude şi să mărească pe Domnul” (versetul 30). În timp ce chivotul călătorea prin pustie, poporul nu cânta Domnului, dar din clipa „când chivotul a avut un loc de odihnă” (1. Cronici 6:31 ), „David a însărcinat pentru prima dată pe Asaf şi fraţii săi să vestească laudele Domnului” (1. Cronici 16:7 ) şi i-a pus în mână „primul” psalm.

Cântarea este privilegiul şi bucuria celor răscumpăraţi; a cânta adesea şi a lăuda necurrnat pe Domnul (Psalmul 84:4 ); a cânta în adunare, dar a cânta şi în familie; a cânta când ai inima bună, dar a cânta şi când te apasă sarcini grele şi eşti copleşit de vreo boală; a cânta pentru îmbărbătarea celor suferinzi, dar a cânta şi ca o mărturie când se vesteşte Evanghelia. Însă mai presus de toate suntem chemaţi să cântăm Domnului cu toată inima psalmi, cântări de laudă, cântări duhovniceşti (Coloseni 3:1 ).

Muzica este legată de text, de cuvinte, altfel nu ar mai fi cântec. În Apocalipsa 5 , îngerii spun, dar nu cântă; numai cei răscumpăraţi au parte de bucurie, de privilegiul acesta. Şi de aici importanţa muzicii, acest minunat mijloc de exprimare, şi grija de a cânta imnuri, cântări de laudă (1. Cronici 25:7 „deprinşi la Cântarea Domnului, toţi cei ce erau meşteri”!) Să ne gândim adânc la ceea ce cântăm, la cuvintele pe care le rostim. Ce bogăţii spiritual se ascund în cântări! De câte ori nu ni s-a întâmplat ca, reflectând la o strofă oarecare, să ne lumineze o rază din gloria Domnului Isus şi un gând pe care nu-l înţelesesem până atunci să ne devină dintr-o dată clar iar credinţa noastră să fie astfel puternic stimulată.

Toată activitatea cântăreţilor în 1 Cronici se desfăşura „sub cârmuirea lui Asaf” şi „după poruncile împăratului” (versetele 2,6). O călăuzire clară din partea Duhului Sfânt este necesară pentru a şti ce se potriveşte cu atmosfera respectivă, cu curentul de gândire şi cu mintea (1. Cronici 14:15 ).

Cântăreţii fuseseră împărţiţi în 24 de cete (1. Cronici 25:9-31 ), ca şi preoţii; precum vedem, lauda este strâns legată de preoţie! În zilele lui Ezechia, „în clipa când a început arderea-de-tot, a început şi Cântarea Domnului... au cântat... până s-a terminat arderea-de-tot” (2. Cronici 29:27-28 ).

3) Portarii (uşierii Templului) (1. Cronici 26:1-19 )

Ni se spune în mai multe rânduri în Biblie că portarii erau oameni puternici şi viteji, „plini de vlagă şi de putere”. Funcţia aceasta era exercitată numai de patru mii din cei treizeci şi opt de mii din leviţi. Această misiune nu era nicidecum lipsită de importanţă: a sta de veghe la intrarea porţilor Casei lui Dumnezeu cere un discernământ aparte (a se vedea 1. Corinteni 12:8-10 ). Discernământ cu privire la persoanele care doresc să se apropie de Masa Domnului, însă, de asemenea, discernământ şi vigilenţă în privinţa învăţăturilor aduse în Adunare, a doctrinei prezentate acolo, a obiceiurilor care ar putea pătrunde înlăuntrul comunităţii. Porţile trebuie să fie deschise tuturor acelora pe care Domnul doreşte să-i vadă intrând, dar închise oricărei necurăţii şi oricărei întinăciuni.

Un loc de cinste printre portari a revenit familiei lui Obed-Edom. Câteva luni de zile chivotul Domnului a fost găzduit în casa acestuia, ceea ce a adus asupra sa o mare binecuvântare. Familia aceasta a acordat Domnului locul dintâi.

Trebuie să acceptăm ca Domnul să acorde acest discernământ şi această funcţie de uşieri celor pe care El i-a calificat pentru aceasta şi să dăm o înaltă apreciere judecăţilor lor atunci când avem toate motivele să credem că Dumnezeu Şi-a pus pecetea pe lucrarea lor.

4) Intendenţi (îngrijitori ai vistieriilor) (1. Cronici 26:20-28 )

Unii leviţi au fost propuşi să aibă grijă de vistieriile Casei lui Dumnezeu şi de vistieriile lucrurilor sfinte. Ce semnificaţie au pentru noi aceste vistierii? Cel puţin două:

Din punct de vedere spiritual, bogăţiile adunate de înaintaşii noştri constituie toate comorile păstrate în scris de la dânşii şi de care este foarte bine să profităm cu toţii, tineri şi bătrâni. Unii au fost calificaţi de Domnul să adune aceste perle, alţii să ni le păstreze, iar alţii, în sfârşit, să le mai adauge altele. De toate acestea ne putem folosi cu toţii, pentru a fi mai puternic ancoraţi în adevărurile Evangheliei şi, de asemenea, pentru a devin „merariţi”, capabili să ne ocupăm de structura Cortului, sau gherşoniţi”, ori de ce nu chiar „chehatiţi” care să prezinte Persoana şi lucrarea lui Hristos.

Din punct de vedere material, aceste vistierii ne duc cu gândul la administrarea fondurilor adunării care provin din colecte. Este important să ştim cum să le distribuim, atât celor ce lucrează pentru Domnul, cât şi altor credincioşi, aflaţi în nevoi material (a se vedea îndeosebi 2. Cronici 31:4-19 ).

5) Demnitari şi judecători (1. Cronici 26:29-32 )

Unii bărbaţi, îndeosebi dintre hebroniţii care se alipiseră de David la începutul domniei sale, au fost aleşi ca organe administrative peste Israel şi, de asemenea, ca judecători. Este o slujbă necesară şi în Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca totul să decurgă în ordinea şi rânduiala dorite de Dumnezeu, pentru ca diferendele ce apar între fraţi să poată fi rezolvate în mod corespunzător (1. Corinteni 6:1-7 ). Şi în cazul acesta, numărul bărbaţilor aleşi pentru îndeplinirea acestei sarcini era foarte limitat: o mie şapte sute de o parte şi două mii şapte sute de cealaltă parte.

Slujbele actuale în Casa lui Dumnezeu sunt cu mult mai variate decât acelea ale leviţilor de altădată. Acelaşi Domn, acelaşi Duh dă daruri şi formează pe oameni pentru a face faţă răspunderilor ce le-au fost încredinţate. Este de datoria fiecărui credincios să discearnă darul ce i-a fost acordat, să îndeplinească, în mod corespunzător, slujba încredinţată - nu în toate cazurile una şi aceeaşi pentru toată viaţa - şi să împlinească îndemnul apostolului, chiar de la vârsta de „douăzeci de ani”: „Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1. Petru 4:10 ).

„Fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug în vederea zidirii Bisericii” (1. Corinteni 14:12 ).

Istoria ulterioară și declinul spiritual

Capitolul V - Istoria ulterioară şi declinul spiritual

Încercarea

Perioada glorioasă a lui Solomon nu a durat prea mult. Deja în timpul vieţii sale, decaderea începuse, iar sub Roboam, fiul său, s-a produs dezbinarea împărăţiei; leviţii, care erau risipiţi în teritoriul ocupat de cele zece semintii s-au pomenit în faţa unei probleme foarte dificile. Ieroboam introduce idolatria şi aşază preoţi ai înălţimilor pentru ţapii şi viţeii pe care îi făcuse (2. Cronici 11:15 ). El caută să inspire leviţilor dezgust faţă de preoţia Domnului. Ce era de făcut? Leviţii ar fi trebuit să se supună lui Ieroboam şi planurilor sale păcătoase? Să se mulţumească a se duce din când în când la Ierusalim? „Leviţii şi-au părăsit ţinuturile şi moşiile şi au venit în Iuda şi la Ierusalim” (2. Cronici 11:14 ). Ei au preferat să părăsească ceea ce aveau, meleagurile care le erau dragi şi să se mute acolo unde Numele Domnului era încă, în mod liber, recunoscut şi adorat. Fără a se lăsa influenţaţi de faptul că la Ierusalim nu-i aşteptau averi şi moşii, fără să se împiedice de faptul că zeciuiala furnizată acum de două semintii nu se putea compara nici pe departe cu aceea provenită de la cele douăsprezece seminţii altădată, deşi numărul leviţilor nu se modificase.

Este o dilemă cu care s-au confruntat numeroşi slujitori ai lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, o situaţie tragică pe care o mai întâmpină şi astăzi mulţi servitori ai Domnului. Poate că se va pune la fel problema şi pentru unii dintre cititorii mei!

Din alt punct de vedere, schimbarea domiciliului este o problemă de stringentă actualitate, fie pentru tinerii care se stabilesc înaltă localitate spre a-şi continua studiile sau a-şi face ucenicia sau stagiatura, fie pentru alţii ceva mai în vârstă aflaţi în căutarea unui loc de reşedinţă pentru ei şi familiile lor, sau transferaţi în interesul serviciului. Cât de important este să alegem, sau mai degrabă să-L lăsăm pe Domnul să ne arate ce a ales El pentru noi! Or, pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu, a ne ataşa uneia sau alteia dintre adunările creştine nu este un lucru de cea mai mare importanţă? Poate că adunarea pe care Domnul a ales-o pentru noi este una mică şi acolo va trebui să începem această ucenicie de levit, aşa cum am văzut-o în paginile precedente. În cazuri excepţionale, s-ar putea ca Domnul să ne conducă, prin forţa împrejurărilor, să ne aşezăm într-o localitate unde nu există adunare. Dacă în localităţile învecinate sunt adunări creştine, grija noastră va fi să le contactăm şi să stabilim relaţii cu acei credincioşi. Apoi, va trebui să începem a căuta, în imediata noastră apropiere, suflete care manifestă un oarecare interes pentru lucrurile lui Dumnezeu, să le transmitem un mesaj evanghelic; apoi, vom încerca să le grupăm în casa noastră pentru a cerceta împreună Cuvântul lui Dumnezeu. Şi Domnul va putea binecuvânta lucrarea începută de noi. La prima vedere, ni s-ar părea aşa ceva cu totul ieşit din comun, extraordinar. Totuşi, aceasta este experienţa binecuvântată făcută de mulţi fraţi ai noştri, în ultimele câteva zeci de ani, în numeroase ţări străine sau de aceia care au trebuit să-şi schimbe locul de muncă în alte localităţi. Căutând suflete care ar fi dorit să cunoască pe Dumnezeu, fraţii noştri au devenit, în multe cazuri, mijlocul binecuvântat folosit pentru înfiinţarea unor noi adunări creştine. Fără îndoială că, pentru a realiza asemenea lucruri, sunt necesare: o călăuzire clară din partea Domnului, o umilinţă adâncă, multă energie, perseverenţă, pentru că vrăjmaşul nu precupeţeşte nici un efort pentru a pune piedici lucrării lui Dumnezeu.

Să facă Domnul să fim o binecuvântare, şi nu o piedică, în orice loc şi în orice adunare ne-ar aşeza El! Când un tânăr credincios va părăsi o localitate, ce bine ar fi să se poată spune cu privire la el: „O minunată amintire ne lasă acest om care ne-a fost de un real folos!” Din altă perspectivă, este bine ca fiecare din noi, acolo unde ne aflăm, să ştim să îmbrăţişăm cu căldură pe tinerii care vin la noi pentru un timp scurt, sau pentru a se stabili acolo. Este de dorit să găsească din partea noastră dragoste, înţelegere, un sfat sau o mână de ajutor la nevoie. Într-o adunare mare, de asemenea, va trebui ca tinerii aflaţi acolo, pentru un anumit timp, să nu se retragă grăbiţi la sfârşitul întrunirilor credincioşilor, ci să aibă pe inimă stabilirea de relaţii cu tinerii locali şi cu eventuali prieteni de familie aflaţi în localitatea respectivă. Altfel, este foarte posibil ca ei să treacă neobservaţi în mulţime. Dar dacă s-a stabilit o relaţie şi tânărul respectiv a beneficiat de ea - aşa cum s-a întâmplat cu mulţi dintre noi - ce fericit va fi el să poată spune mai târziu: „mult bine am primit, de mari binecuvântări am avut parte în adunarea aceasta unde Domnul mi-a vorbit adesea, într-un mod decisiv, prin intermediul a diferiţi prietenii”

Învăţarea Legii

Sub domnia lui Iosafat, îi vedem pe leviţi îndeplinind o nouă funcţie. Astfel, în 2. Cronici 17:7-9 , nişte leviţi însoţesc alte persoane importante din anturajul împăratului şi „învaţă pe oameni în Iuda, având cu ei cartea legii Domnului”. Ei fac astfel turul cetăţilor lui Iuda şi contribuie la instruirea poporului. Era un timp de decădere morală şi religioasă: Ce mijloc mai eficient s-ar fi putut găsi pentru a întoarce inimile oamenilor spre Dumnezeu, decât prezentarea, explicarea, lămurirea Cuvântului Domnului? Acelaşi procedeu binecuvântat este folosit şi pe timpul lui Iosia, când a fost găsită cartea Legii (2. Cronici 34:30 şi 35:3), unde îi găsim pe leviţi „învăţând pe tot Israelul.” O slujbă binecuvântată pe care puţinii leviţi întorşi din robia babilonică au împlinit-o pe timpul lui Neemia când „leviţii lămureau poporului Legea...citeau tare şi clar din cartea Legii lui Dumnezeu şi-I dădeau sensul, ca să-i facă să înţeleagă citirea” (Neemia 8:7-8 ).

Cântarea

Mai găsim, pe timpul împăraţilor, o magnifică ocazie când cântăreţii şi-au făcut auzite glasurile. În 2. Cronici 20 , Iosafat este atacat de o mare mulţime şi împărăţia lui se află în mare pericol. Împăratul caută pe Domnul, convoacă poporul să se roage împreună cu el şi rosteşte aceste cuvinte memorabile: „O, Dumnezeul nostru... noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi care înaintează împotriva noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine” (versetul 12). Atunci un cântăreţ, unul dintre fiii lui Asaf, a fost folosit de Domnul pentru a transmite poporului promisiunea victoriei: „Nu veţi avea de luptat de data aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea mântuirea Domnului” (versetul 17). A doua zi, când Iosafat a ieşit cu oştile sale, „în învoire cu poporul a numit...” - Ce? Nişte căpetenii în fruntea oştirii? Nu, „nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte, şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul” (versetele 20,21). Ce lucru interesant! În faţa vrăjmaşilor lor şi confruntaţi cu un asemenea pericol, oamenii aceştia cântau! „În clipa când au început cântările şi laudele”, Domnul a întins nişte capcane contra vrăjmaşilor care au fost bătuţi şi s-au ucis între ei. Iosafat şi tot poporul lui nu au avut de făcut altceva decât să ia prada de război. A patra zi, s-au adunat să binecuvânteze şi să laude pe Domnul; întoşi la Ierusalim, ei au venit la Casa Lui cu sunet de alăute, de harfe şi de trâmbiţe pentru a-I aduce recunoştinţă şi mulţumiri.

Sub domnia lui Ezechia, găsim iarăşi pe leviţi intonând cântări de laudă, de data aceasta legate de jertfe. După restaurarea şi curăţirea Templului, Ezechia adună poporul pentru a aduce iarăşi jertfe în cinstea Domnului. El aşază pe leviţi în Casa Domnului cu instrumentele lui David şi porunceşte să se aducă arderile-de-tot pe altar. „Şi în clipa când a început arderea-de-tot, a început şi Cântarea Domnului... şi au sunat din trâmbiţe până s-a terminat arderea-de-tot” (2. Cronici 29:27-28 ). Pasaj remarcabil, de unde putem vedea că, fără ardere-de-tot, nu poate avea loc cântarea de laudă! Fără moartea lui Hristos pe cruce, unde Dumnezeu a fost glorificat pe deplin, lauda celor răscumpăraţi nu s-ar fi ridicat niciodată spre sfântul Locaş din ceruri.

Pe timpul lui Neemia, dedicarea zidurilor Ierusalimului a fost marcată de prezenţa leviţilor convocaţi acolo „ca să ţină sfinţirea cu laude şi cântări” (Neemia 12:27 ). Fiii cântăreţilor s-au adunat, fiind evocate timpurile de odinioară când „pe vremea lui David şi lui Asaf, erau căpetenii peste cântăreţi şi cântări de laudă şi de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu.” Acest timp minunat se poate repeta, pentru că „tot Israelul, în zilele lui Zorobabel şi Neemia, a dat părţile cuvenite cântăreţilor şi uşierilor, zi de zi” (Neemia 12:47 ). Ei şi-au reluat astfel slujba de adorare şi de laudă în cinstea Domnului în ciuda epocii deosebit de critice pe care o traversau.

Trezirile religioase

În istoria împăraţilor lui Iuda, găsim numeroase treziri succesive, adică tot atâtea întoarceri ale poporului spre Cuvântul Domnului şi spre Casa Lui. Uşierii au avut adesea un rol foarte important în trezirile respective, dar timpul şi spaţiul nu ne permit să intrăm în detalii. Să amintim doar importanţa lor contribuţie la încoronarea lui Ioas (2. Cronici 23:4,7,8 ). Pe vremea lui Ioas (2. Cronici 24 ) şi a lui Iosia (2. Cronici 34 ), leviţii adunau argintul necesar restaurării Templului. Sub domnia lui Ezechia, ei s-au ocupat de curăţirea Templului (2. Cronici 29 ) şi au dat un ajutor însemnat preoţilor al căror număr s-a dovedit a fi insuficient (versetul 34). Ei au participat activ la sărbătorirea Paştelor de către regele acesta (2. Cronici 30:15,21-22 ). Împreună cu preoţii au rostit rugăciunea de binecuvântare (versetul 27). De asemenea, în 2. Cronici 35 , cu ocazia sărbătorii Paştelor sub domnia lui Iosia, leviţii s-au aflat fiecare la locul lui (versetele 3,6,15). Chiar şi pe timpul lui Ezechia, ei îşi reiau atribuţiile de intendenţi în administrarea zeciuielilor (2. Cronici 31:12-14 ) şi în distribuirea lor metodică faţă de cei ce erau îndreptăţiţi să beneficieze de ele (versetul 14 şi următoarele), inclusiv pruncii, soţiile, fiii şi fiicele acestora.

Întoarcerea din robie

Mai numeroşi decât preoţii pe vremea ultimilor împăraţi ai lui Iuda, leviţii s-au împuţinat considerabil, pe timpul lui Zorobabel şi apoi al lui Ezra. Astfel, în Ezra 2:40 nu mai erau decât 74 de leviţi faţă de câteva mii de preoţi, şi numai 120 de cântăreţi şi 39 de portari. La a doua cursă, Ezra a strâns poporul „la râul care curge spre Ahava” (Ezra 8:15 ), însă nu a fost găsit acolo „nici unul dintre fiii lui Levi.” A trebuit să se întreprindă nişte demersuri spre a convinge pe vreo patruzeci de bărbaţi să vină cu ei (versetele 18,19). Printre aceştia se găsea şi „un bărbat cuminte” al cărui nume nu este pomenit (poate din raţiuni de umilinţă); fără îndoială că acesta a fost de mare folos fraţilor săi, de vreme ce a fost adus „fiindcă mâna cea bună a Dumnezeului nostru era peste noi” (Ezra 8:18 ). Într-un timp de ruină, ce binecuvântare poate fi pentru mulţi oameni slujba unui singur bărbat priceput în lucrurile Domnului şi acţionând sub privirile Sale şi cu temere de Numele Lui!

În timpul lui Neemia, leviţii abia sunt menţionaţi la repararea zidurilor (Neemia 3:17 ), în timp ce alţii au dovedit multă râvnă în această lucrare atât de importantă.

În ciuda numărului lor atât de scăzut, leviţii întorşi din robia babilonică şi-au putut relua activităţile specifice funcţiei lor. Astfel, ei supravegheau lucrările Casei lui Dumnezeu (Ezra 3:8-9 ), iar la un moment dat au fost repuşi în slujbă (Ezra 6:18 ).

Ei s-au curăţit „cu toţii” pentru a ţine Paştele Domnului (versetul 20). O bună parte dintre ei – lista respectivă a fost inserată pe paginile Scripturii - au avut pe inimă să se stabilească la Ierusalim, după cum altădată părinţii lor tăbărau împrejurul Cortului întâlnirii (Neemia 11:15-19 ). După cum am văzut, ei au avut iarăşi posibilitatea de a lămuri poporului cuvintele Legii, iar cântăreţii şi-au exercitat darul pentru gloria Domnului.

Portarii au primit o misiune aparte în vederea împiedicării negustorilor de a pătrunde în Iersualim în ziua sabatului (Neemia 13:15-22 ). Neemia le-a poruncit să închidă porţile cetăţii înainte de sabat, de îndată ce le va ajunge umbra şi să nu le deschidă decât după sabat (versetul 19). Oare nu găsim aici o învăţătură foarte practică şi pentru noi înşine? Fără îndoială că mulţi credincioşi sunt duşi de gânduri, în special în timpul închinării, în adunările de duminica. Cineva se poate gândi la serviciul sau la activităţile sale zilnice, la problemele cu care s-a confruntat în timpul săptămânii care a trecut, la discuţiile pe care le-a purtat cu unii cunoscuţi sau prieteni etc. Dacă noi luăm, cu ajutorul Domnului, o hotărâre fermă ca, de sâmbăta seara şi până luni dimineaţa, să nu mai vorbim cu nimeni despre activitatea şi lucrurile noastre pământeşti şi să nu ne gândim la toate acestea, este sigur că aceasta va contribui la concentrarea noastră spre lucrurile Domnului, în special în timpul întrunirilor frăţeşti. Să ne gândim în mod deosebit la Persoana divină care este prezentă între cei răscumpăraţi, la Acela Căruia Îi vom adresa rugăciunile şi Cântările noastre.

Decăderea morală şi religioasă

Dar nu toată activitatea leviţilor, după revenirea din Babilon, s-a desfăşurat potrivit voii lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei au păcătuit în privinţa separării de lucrurile necurate, păcătoase. Astfel, în Ezra 9:1 , leviţii s-au numărat printre cei ce nu s-au despărţit de popoarele ţării şi au luat dintre fiicele lor soţii pentru ei şi pentru fiii lor. Când, ca urmare a multor şi susţinute eforturi, Ezra a reuşit să convingă poporul să trimită înapoi pe femeile străine, s-a găsit şi un levit care să li se alăture celor ce se opuneau părerii cărturarului Ezra (Ezra 10:15 )! Ne sunt păstrate şi numele leviţilor care s-au compromise (versetele 23,24).

Numeroase liste ne-au fost păstrate în cărţile lui Ezra şi Neemia: lista iudeilor care au avut pe inimă să se reîntoarcă în ţara părinţilor lor; lista oamenilor care au venit să locuiască la Ierusalim, în ciuda tuturor neajunsurilor şi renunţărilor pe care o asemenea acţiune le-ar fi implicat; dar şi lista celor ce au necinstit pe Domnul prin alianţele idolatre încheiate cu popoarele ţării.

În Neemia 13:10-13 , vedem că leviţii, părăsindu-şi slujbele, „au fugit fiecare în ţinutul lui.” Răspunderea pentru faptul acesta incumba - şi leviţilor, fără îndoială - însă îndeosebi adunării lui Israel şi căpeteniilor sale care nu au vegheat ca zeciuielile să fie aduse cu regularitate pentru a răspunde nevoilor slujitorilor lui Dumnezeu. Ne mirăm uneori de ce sunt atât de puţini leviţi în zilele noastre. Desigur că adesea lipseşte devotamentul faţă de Domnul şi interesele lucrării Sale. Însă revine o mare răspundere şi acelora dintre copiii lui Dumnezeu care neglijează să dea slujitorilor Domnului ceea ce El Însuşi a prescris pentru subzistenţa lor. Domnul Isus a spus El Însuşi: „Vrednic este lucrătorul de plata lui.” După cum am mai remarcat, apostolul Pavel scrie Galatenilor: „Cine primeşte învăţătură în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă” (Galateni 6:6 ). În Maleahi 3 , când Domnul reproşează aceloraşi iudei că L-au „înşelat”, ei răspund fără ruşine: „Cu ce Te-am înşelat?” Şi răspunsul Domnul nu întârzie: „Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi”. Dar există şi un drum al binecuvântării: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa mea” (Maleahi 3:10 ).

În cartea lui Maleahi, leviţii sunt din ce în ce mai rar menţionaţi. Amintirea unui preot din vechime - s-ar părea că este vorba de Fineas - (Maleahi 2:4-8 ) este evocată numai pentru a se dovedi că leviţii s-au abătut de pe cale şi au devenit o pricină de poticnire pentru mulţi oameni în ce priveşte atitudinea ce se cere a fi adoptată cu privire la Legea Domnului. Totuşi, Dumnezeu binevoieşte să Se arate dispus a menţine, ca întotdeauna, o rămăşiţă: „El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului un dar de mâncare în dreptate” (Maleahi 3:3 ).

În Noul Testament, la prima venire a Domnului Isus, leviţii abia dacă mai sunt pomeniti. Un levit se cobora din Ierusalim spre Ierihon şi a trecut, fără să se oprească, pe lângă un rănit care zăcea într-un lac de sânge. Nişte leviţi au venit la Ioan Botezătorul ca să-l întrebe dacă nu cumva este el Hristosul (Ioan 1:19 ). Singurul punct luminos, în această ordine de idei, este că Barnaba, un levit (Faptele Apostolilor 4:36 ), întorcându-se la Domnul, a devenit o binecuvântare pentru mulţi oameni.

Concluzie

Chivotul şi Cortul întâlnirii au dispărut. Templul lui Solomon şi cel al lui Zorobabel au fost distruse. Slujbele leviţilor s-au stins. Toate acestea nu erau decât „umbra unor bunuri viitoare, şi nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor.” Acum noi avem realitatea, o realitate spirituală. Hristos, Dumnezeu arătat în trup, a venit pe pământ. Înviind din morţi şi înălţându-Se în gloria cerească, El ne-a trimis pe Duhul Sfânt care a botezat pe toţi credincioşii pentru a fi un singur trup şi a format Biserica pe care, cu toate sforţările Vrăjmaşului, nici porţile Locuinţei morţilor nu o vor putea birui. Din gloria cerească, El a încredinţat alor Săi diferite daruri pentru a se îndeplini, aici pe pământ în mijlocul poporului Său, slujbe al căror tip a fost însăşi slujba leviţilor. Trebuie să mai spunem o dată că „fiecăruia dintre noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” Datoria fiecăruia dintre noi este să răspundem cum se cuvine misiunii încredinţate, să înveselim inima Stăpânului nostru mai mult ca leviţii de altădată şi să ne străduim a fi, nu o piedică, ci o binecuvântare pentru toţi preaiubiţii Lui de pe acest pământ.

„Tu, Cel vrednic de-osanale,

Ai ales a jertfei cale

Şi, prin dragostea Ta vie,

Robi ne ai pe veşnicie...

Deci cu-al râvnei brâu ne leagă

Să-Ţi slujim cu viaţa-ntreagă,

Să-Ţi jerƒim, cu-a slavei gloată,

Bunuri, timp, fiinţa toată!...”

şi în ziua aceea mult dorită să ne poţi spune la fiecare: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria Stăpânului tău!”

Slujbele leviților

sursa: https://comori.org/