Vremuri grele

Am crezut că acasă voi trăi în pace, dar de unde...

Primăvara anului 1950. Au fost 8 ani de pribegie și în sfârșit a venit libertatea. În armată, am slujit 5 ani. Mi-au dat mâncare pentru trei zile, bani de drum și un palton vechi: tot câștigul meu pe timp de cinci ani.

Acasă, desigur lucrurile s-au schimbat. Olga s-a căsătorit. Volodea s-a căsătorit, și grija de cei mai mici am preluat-o eu. Grele timpuri erau în vremea de după război: peste tot în jur dărâmături și recolta era slabă.

M-am oprit cu traiul în casa fratelui meu. Depănarea amintirilor nu avea capăt. La întrebarea mea, cum merg treburile, fratele mi-a răspuns:

— Bine. Vanea cu Raia au crescut, mă ajută.

— Dar pâine ai?

— Este și pâine, este și lapte.

Așa am trăit o săptămână pe spatele fratelui meu. Apoi am auzit vocea Pașei, soția lui:

— Volodea, astăzi am folosit ultima făină și cartofii sunt pe terminate. Ce facem, că e doar aprilie, și pentru orfani din nou nu s-a dat nimic.

— Mă duc să cer conducerii colhozului pe datorie până la noua recoltă.

— Volodea, nu este pentru o zi sau pentru două, încă patru luni mai trebuie să trăim până la noua recoltă.

La micul dejun, Pașa a pus pe masă pâine cu lapte. Iar eu am zis:

— Volodea, ziceai că ai pâine, dar am auzit astăzi cum vorbeai cu Pașa în bucătărie.

— Apoi, când ai întrebat tu, atunci pâine era. Dar a trecut deja o săptămână.

— Și ai bani pentru a cumpăra făină?

— Ce bani? La colhoz nu ne plătesc; lucrăm tot anul pe „zile de muncă”. Anul trecut, așa au plătit cu cereale, care ne-au ajuns doar până în aprilie. Acum, voi cere un împrumut până la noua recoltă.

Am început să discutăm cum ne vom descurca mai departe.

— Trebuie să te însori, Grișa. Dar caută o mireasă mai bogată, mergi la oraș. În satul nostru, sunt doar săraci, astfel și mie îmi va fi mai ușor. Zestrea o vom împărți în două: pe surioară o vei lăsa la mine, ea are 12 ani. Iar pe Vanea ia-l cu tine, el este mare deja, are 14 ani, în oraș poate va găsi un loc de muncă.

Mulțumesc, Volodea, ai un sfat bun. Mai rabdă puțin, 7 ani i-ai hrănit, i-ai îmbrăcat, acum mai lasă câteva luni ca partea mea să fie la tine.

M-au petrecut și am plecat la oraș. Pe frățiorul meu, Vanea, „zestrea” mea, l-am lăsat în sat, iar cu mine am luat: cămașa de soldat, pantalonii și o pereche de pantofi rupți, adică ce era pe mine. Pentru drum, Pașa a pus ultimele bucăți de pâine. În inima mea ardea speranța: „Totul va fi bine.”

Am continuat să mă rog. În prima zi, am găsit un loc de muncă, am intrat să lucrez într-un cămin și am luat un avans pe datorie până la leafă. Sâmbătă, mi-am spălat hainele, și duminică, am mers la adunarea baptiștilor. Credincioși erau mulți, aproximativ două mii. După slujbă, toți tinerii au mers în parc. Băieți erau foarte puțini. În mare parte, tineretul era alcătuit din surori pentru că era timpul de după război. În parc, s-a făcut o cină, fiecare a adus alimente, doar eu eram oaspete. În acea zi, am făcut cunoștință cu mulți. Încă de câteva ori am mai mers la slujbe, apoi am încetat, fiindcă hainele mi s-au rupt. Cu toate că n-aveam ce îmbrăca, eu nu încetam să mă rog și soarta mea am încredințat-o în mâinile lui Dumnezeu. Dintre multe fete e ușor să faci o alegere greșită, dar Dumnezeu știe totul. Am început să mă rog: Nu am nevoie de o soție bogată cum m-a sfătuit fratele meu, Volodea. Să fie și săracă, dar bună la suflet, care deja a suferit mult, să poată să-mi iubească „zestrea mea”. Și atunci voi zice: „O soție dăruită de Dumnezeu.”