Un tânăr deosebit

— Cine-i deci Vasilică ăsta?

— Este de la noi din adunare, dar s-a dovedit a fi un tânăr aparte. Și eu mi-am dat seama mai bine de acest lucru, abia în seara asta. Avea un comportament departe de agitația tinerească obișnuită; mai degrabă un fel de a fi al unui om trecut cu vârsta. Avea timp pentru toți, deși nu-i nici leneș, nici pierde vară. Reușea să se oprească lângă fiecare, găsea câteva cuvinte pentru fiecare, fie apropiați, cunoscuți sau chiar săteni oarecare. Pe copiii de la școală îi întreba de școală și de ale lor, râzând cu fiecare, astfel încât puștii din sat îl strigau pe nume bucuroși ori de câte ori îl zăreau de departe. Mătușile și bunicile din sat, așa ortodoxe cum sunt ele, îl îndrăgesc ca pe copilul lor. Asta pentru că ori de câte ori se întâlnea cu câte una, fie pe drum, fie pe la porți, o întreba de sănătate sau de alte lucruri, le ura de bine, le încuraja în fel și chip. Ba chiar le ajuta cu ce trebuință se ivea: unora le ducea bagajul, altora le intra în curte sau în grădină și în cinci, zece minute, ridica ceva, strângea ceva, potrivea ceva și apoi pleca mai departe. S-au petrecut uneori chiar și lucruri mai deosebite ca acestea pe care le-am înșirat, deși comparativ cu ce se întâmplă în vremea de acum, comportarea asta a lui Vasilică, este destul de deosebită.

Era la noi în sat o bunică bătrână și bolnavă care era la Oastea Domnului - știi, de ăștia care sunt cu popa, dar trăiesc frumos, ferindu-se de păcate. La un timp, bunica aceea căzuse la pat și cu toate medicamentele prescrise de doctor, i se făcea tot mai rău. O durere de cap și o lipsă de aer când respira, o chinuia mereu, motiv pentru care se tânguia mereu către oricine îi intra în casă. Într-o zi, a intrat și Vasilică în căsuța ei. Mai erau acolo două vecine, amândouă ortodoxe. Vasilică, în felul lui deschis și senin, le-a înviorat de îndată. Au cântat două cântări din caietele Oastei, apoi Vasilică s-a apropiat de patul bolnavei și a mângâiat-o pe frunte. A făcut-o cu atâta compasiune, încât toate trei femeile au început a plânge. Din seara aceea, pe mătușa Sumanaru n-o mai doare capul și respiră mai bine. Ba chiar se ridică din pat din când în când, măcar că aproape tot timpul șade zăcând întinsă. O fi fost îndurarea lui Dumnezeu sau numai efectul psihologic, nu știu, dar ăsta este Vasilică.

Primarul i-a zis odată, râzând că are motive să se teamă de el, pentru că dacă ar candida pentru primărie, așa tânăr cum e el, Vasilică ar câțtiga, iar primarul ar pierde următoarele alegeri, așa de iubit de săteni a ajuns băiatul ăsta.