Salvat la timp

— Mami, să-mi cumperi și mie patine ca ale lui Andrei!

— Flavius, îi zise mama, patinele alea sunt scumpe, iar noi nu ne putem permite așa ceva. Ar fi bine dacă te-ai mulțumi cu săniuța care ți-a făcut-o tata. Mai mult decât atât, cu săniuța te poți juca oriunde, însă cu patinele nu. Pentru patine îți trebuie patinoar.

— Lacul lui Cristi este destul de mare, ca să mă iau la întrecere cu Andrei, răspunse Flavius aproape nervos.

— Nu se poate să-ți cumpărăm patine, i-a răspuns tata.

— Dar, tati, dacă mi le cumperi, îți promit că am să te ascult!

Zadarnic a încercat să îl lămurească mama, zadarnic a încercat să-l lămurească tata, că pentru el nu patinele sunt importante, ci mai bine ar fi dacă ar încerca în timpul liber să se roage mai mult, să facă un studiu biblic sau să cânte, băiatul a rămas neclintit în hotărârea lui.

Cam după vreo două săptămâni, cu foarte mari economii părinții au reușit să-i cumpere mult doritele patine. Erau ca ale lui Andrei. Au mai trecut alte două săptămâni până ce Flavius a învățat să meargă cu ele.

Cu toate că mama a insistat mult pe lângă el să nu meargă cu patinele pe iazul lui Cristi, pentru că s-ar putea ca gheața să se spargă, totuși Flavius nu a vrut să asculte nici de data aceasta.

Cu prima ocazie, când s-a hotărât să se ia la întrecere cu Andrei, împreună cu acesta s-a dus direct la iazul lui Cristi.

Iazul era la marginea satului, împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată, ocupând o suprafață destul de mare. Tatăl lui Cristi îl întreținea destul de bine. În el creșteau fel de fel de pești, ocupație în urma căruia își întreținea familia. Ici colo iazul era presărat de tufe de stuf și papură, iar pe mal se înălțau sălcii plângătoare. Vara era o minunăție să stai pe malul lui și să pescuiești, iar iarna, după ce dădeau înghețurile, devenea un patinoar ideal pentru toți copiii satului.

Flavius împreună cu Andrei intrară pe poarta din gardul care împrejmuia iazul, și după ce stabiliră împreună regulile concursului, se luară la întrecere, având în vedere să înconjoare iazul de câteva ori. După ce înconjurară iazul o dată, Flavius începu să dea semne de oboseală, și se străduia din răsputeri să se țină de Andrei, care era destul de dibaci la patinaj. Deja, după ce înconjurară iazul a doua oară, Flavius rămase față de Andrei mult în urmă, când lui îi trecu prin cap o idee care i se păru ideală, având în considerare că cel din față nu putea vedea ce avea el de gând să facă. Așa că în câteva clipe îl puteai vedea pe Flavius cum traversa iazul pe de-a dreptul, în așa fel, încât fiind mascat de tufele de papură și stufăriș, să poată ieși mult înaintea lui Andrei. Dar el nu ținu cont de un lucru pe care îl realiză doar prea târziu. Între tufele de papură și stuf gheața nu se prinse destul de groasă și cedă sub greutatea lui, astfel încât în minutele următoare, Flavius se trezi scufundându-se în apa rece care imediat îi pătrunse prin haine până la piele. Nu urmară decât strigăte de disperare:

— Ajutooor! ! ! Ajutooor! ! !

Andrei apăru în grabă, dar nu putu face nimic, pentru că se temea să nu se prăbușească și el. Acesta începu să strige și el la rându-i:

— Ajutooor! ! ! Ajutooor! ! ! Se îneacă Flaaaviuuus! ! !

Flavius se zbătea și el disperat, țipând cât îl ținea gura și prinzându-se cu amândouă mâinile de gheață care mereu se tot rupea, mărindu-se astfel tot mai mult pericolul înecului.

Trecu așa câtva timp. Băiatul simțea cum amorțește din ce în ce mai tare și cum ultimele forțe, care îl mai ajutau să se agațe de gheață, îl părăsesc. Nu mai putea nici să strige. Deodată văzu ca prin ceață cum de el se apropie cu teamă tatăl său care îngenunche și întinse spre el o mână. I se păru că are halucinații și închise ochii.

Când băiatul deschise ochii era în pat, iar la capul lui era mama care plângea în hohote și tatăl care îl privea pătrunzător.

Când își reveni din starea în care era, vizavi de lecția primită la iazul lui Cristi, a mai primit încă o lecție de la tatăl, pe care sigur nu o va uita niciodată. Singura întrebare care îi frământa mintea mereu era întrebarea tatălui, care în timpul lecției primite îi fusese pusă de câteva ori apăsat: „Dacă eu nu treceam pe acolo, ce se întâmpla cu tine?” În sinea lui băiatul își spuse convingător: „Am fost salvat la timp!”