Rușinea fetei

Încă din anii copilăriei, deseori eram caracterizată ca fiind o fire mai rușinoasă, iar în perioada adolescenței, pur și simplu consideram aceasta ca un handicap. Îmi era necaz pe afirmația de genul: „Ai roșit!” care deseori era continuată cu diferite comparații. Îmi doream să fi fost altfel.

Timpul s-a scurs, am terminat gimnaziul și am ajuns în clasa a IX-a la liceu, trăgând după mine acest „handicap” al meu. Dar când au început zilele friguroase de iarnă, mama – grijulie, îi spunea lui tata: „Trebuie să luăm ceva pantaloni la fata asta, pentru că de multe ori autobuzele întârzie, ba mai e frig și trage curentul în ele că sunt vechi... și îngheață săraca de frig la picioare... ” Nu-mi amintesc dacă tata s-a împotrivit acestei propuneri a mamei, dar concluzia a fost următoarea: „Dacă îi cumpărăm pantaloni, atunci îi cumperi și o geacă de fâș sau un palton care să îi acopere picioarele până la genunchi.” Zis și făcut. Așa am început să port pantaloni.

Dar am observat că nu a trecut mult de când mi-am schimbat ținuta și – spre satisfacția mea – mi-am dat seama că încep să „prind curaj” și încet se risipea acea rușine pentru care de multe ori mă auto compătimeam. Începusem să fiu mulțumită de mine. Numai că o problemă tot era: trebuia să ocolesc frații și surorile cu care mă întâlneam, pentru că îmi era așa de greu să-i salut îmbrăcată astfel. Poate nici nu-mi vor răspunde la salut, mă gândeam eu, dacă mă văd așa. Îmi era așa de rușine să dau față cu cei din Biserică.

Iarna a trecut, dar eu încă nu lepădasem pantalonii. Mă învățasem cu ei și mă complăceam acum în această stare. Dar a început să se alarmeze tata. Aproape în fiecare zi îmi amintea că eu trebuie să port fustă, și că nu e frumos ca o fată pocăită să se îmbrace așa cum mă îmbrăcam eu. Ca autoritate părintească, de care aveam teamă, eram datoare să ascult. Astfel am început să port din nou fusta – acasă. La școală... „oricum tata e plecat la servici când plec la școală și dacă e schimbul doi (oricum) nu se prea trezea la ora 7 când plecam eu.”

Numai că Domnul Dumnezeu a avut un plan cu mine. A început să mă cerceteze când mergeam la Biserică, prima dată prin Cuvânt, apoi și prin cântări și rugăciune și a aprins o dorință fierbinte în inima mea, ca să stărui după Duhul Sfânt, fiindcă începuse stăruința și Dumnezeu botezase deja pe unii tineri din Biserică. Tata, când i-am spus dorința ce o am, m-a avertizat: „Ai grijă! Dacă Domnul te botează, nu mai poți merge la școală cu pantaloni. Nu te poți juca cu Dumnezeu!”

Și, într-adevăr, în marea Sa îndurare, Dumnezeu m-a botezat cu Duhul Sfânt, iar în urma înnoirii și prelucrării pe care a lucrat-o în viața mea, mi-a dat putere să mă îmbrac în așa fel, încât să nu Îi aduc rușine. Chiar dacă îmi era greu să port iarăși fustă, acum am început să port și batic. Bineînțeles că au urmat unele afirmații cu privire la „focul de paie care trece repede”, la faptul că eram singura care purta batic (nu doar la noi la liceu, ci în tot orașul). Dar anii au trecut și Dumnezeu m-a ținut în picioare; de atunci, prin harul Lui, am străbătut aproximativ 18 ani de călătorie prin această vale. Cu El am înaintat prin toate și îi mulțumesc pentru ajutorul dat de brațul Lui Atotputernic.

După ce m-a botezat Domnul cu Duhul Sfânt, am descoperit că acea rușine a revenit în viața mea: începusem să roșesc la o glumă proastă a colegilor; îmi era rușine pur și simplu dacă înjura careva. Pe undeva eram nemulțumită că de multe ori mi se întâmpla ca să roșesc. Apoi a mai apărut un aspect: am observat ce deschise sunt unele tinere din grupul de la Biserică față de surorile bătrâne, ce ușor pot să îmbrățișeze pe o soră, să-i arate afecțiunea... Eu sunt mai rușinoasă și în a-mi arăta „dragostea în gesturi! .

Au trecut câțiva ani și ca și Asaf, luând aminte la soarta mai de la urmă a unor tinere mai îndrăznețe în gesturi și afecțiuni, am constatat că acestea nu se rezumau doar în cadrul cu surorile mai bătrâne. Atunci am realizat ce mult am greșit că nu eram mulțumită de felul în care m-a creat Dumnezeu. I-am cerut iertare; m-am căit pentru purtarea mea și de atunci, de nenumărate ori I-am mulțumit și-I mulțumesc, pentru că m-a lăsat așa. Prin aceasta m-a păstrat curată, în ascultare de El și astfel m-a putut binecuvânta în mod deosebit în viața de familie și nu numai. Îi mulțumesc! Slavă Lui!

În încheiere, mi-am amintit o întâmplare pe care aș vrea să v-o împărtășesc: acum aproape doi ani, copiii și cu mine eram pe afară și fetițele și-au strâns floricele de pe câmp, fiecare câte un mic buchețel. La un moment dat a ieșit afară o femeie bătrână și fetele s-au înțeles: „hai să dăm florile la nana Mărie.” Dânsa le-a pus pe toate într-un singur buchet, iar când am ajuns și eu cu cea mai mică dintre fetițe, a scos o floare din mijlocul buchetului, m-a privit și mi-a zis: „Vezi tu această floare? Când eram eu copil, bătrânii pe vremea noastră îi spuneau „rușinea fetei”. Era roșie și avea conturul alb. Anii au trecut și am îmbătrânit. Am fost în fiecare an la fân și am tot văzut și urmărit această floare. Cu cât treceau anii, roșul de pe această floare s-a tot retras către mijlocul ei și în loc de contur, s-a făcut ea albă. Uite, vezi? Asta are doar un fir roșu, altele nu mai au de loc. Nu știu de ce au numit-o bătrânii așa, dar ceva au știut ei, că așa este – nu mai au fetele rușine. De fapt, nu mai este rușine.” A concluzionat dânsa.

În versetul 5 din Țefania capitolul 3, este scris: „cine este nelegiuit nu știe de rușine!”. Să ne ajute Dumnezeu să ne purtăm în chip vrednic de chemarea și alegerea pe care ni le-a făcut, însoțiți de rușine și sfială în călătoria pe care o mai avem de făcut pe acest pământ.

Cornelia Sicoe