Rugăciunea unui țăran

Într-o zi însă, s-a întâmplat un lucru deosebit care a pus în uimire satul. În ziua aceea, mijlocașii satului erau la semănat pe ogoare, fiecare pe ogorul lui. Săracii lucrau pe moșiile boierești. Vremea era bună și câmpurile răsunau de glasurile oamenilor. Pe la amiaz', ginerele lui nea Ion vede că iapa socrului său, cu care grăpa o bucată de pământ arat proaspăt, se clatină pe picioare. Oprește, se uită la ea, mai grapă o bucată, se oprește iarăși: era așa de asudată că începea să facă spume sub ștreang, măcar că nu avea decât grapa după ea.

S-a oprit din lucru, a legat calul sub o răchită înmugurită și s-a dus grăbit după socrul lui. Când acesta a ajuns la ogor, în jurul calului care era acum culcat pe o parte cu picioarele răsfirate, erau adunați mai mulți țărani. Toți erau de aceeași părere și anume că iapa lui Faur își trăiește ultimele clipe. Unii și-au adus aminte că acest cal a fost de câteva ori în lupte cu tătarii și odată chiar și cu turcii. În vremea aceea, circula un fel de superstiție între oameni: un cal care se întoarce teafăr din două, trei lupte, era considerat ca purtător de noroc și era privit cu un soi de respect. Nea Ion s-a plecat lângă capul calului și l-a cuprins în brațe. Cei câțiva bărbați din jur și-au scos cușmele din cap. Nimeni nu întreba ce se întâmplă; nimeni nu spunea nimic. Înțelegeau cu toții ce simțăminte are un țăran față de calul lui atunci când relația aceasta durează de ani.

Când Ion și-a ridicat capul de pe gâtul calului, țăranii au văzut că fața acestuia era udată de lacrimi. S-a așezat în genunchi pe pământul reavăn, și-a împreunat mâinile și s-a rugat cu glas tare:

— Doamne, greu o să pot să-mi cumpăr altul. Este puterea mea de viață. Te rog fă-mi binele acesta măcar că nu merit. Dă sănătate calului meu...

Apoi s-a plecat din nou spre gâtul calului și l-a îndemnat ușor:

— Hai, scoală-te... ! Hai, scoală-te încet!

Și spre uimirea celor de față, iapa lui Faur s-a smucit ușor, a mai stat o clipă și a încercat iar. A reușit să pună un picior în pământ și s-a săltat pe picioare. Chiar și nea Ion se uita, neștiind ce să facă. După ce l-a frecat cu o mână de nutreț uscat, a aruncat o privire în sus, și-a plecat capul, și-a împreunat din nou mâinile a rugăciune și a rostit simplu:

— Mulțumesc... , mulțumesc...

A repetat acest cuvânt de câteva ori și alte câteva care nu s-au mai auzit bine. Țăranii muți de uimire părea că sunt la slujba de vecernie din mănăstirea lor. După vreo jumătate de oră, ginerele lui nea Ion pășea cu pas larg, la pas cu iapa care trăgea fără probleme grapa de lemn cu greutățile legate cu un curmei deasupra.