Rugăciune în fața ursului

De dimineață se anunța a fi o zi călduroasă. De după coamele munților, soarele își împărțea razele lui binefăcătoare, dând viață oricărei făpturi. Apoi parcă se trezi totul la mișcare. Albinele au început a zumzăii harnic într-o melodie plăcută, florile au început a fremăta deschizându-și petalele, urând parcă un „Bună dimineața” tuturor celor din jur. Pe ulițele satului oamenii au început a umbla în sus și în jos, fiecare după treburile lui, iar copiii cu țipetele stridente zburdau încoace și încolo fugărindu-se unul pe celălalt.

Era frumoasă viața la poalele muntelui. Aerul proaspăt care adia dinspre pădure parcă te îmbia să mergi într-acolo.

Când Ionela și cu Mirel s-au trezit din somn, primul lor gând a fost să plece în pădure. Era vremea când se culegea zmeura. Cu o zi înainte ei au văzut o vecină coborând din pădure cu un coșuleț plin de zmeură. Au cerut de la ea, dar nu au primit decât câte una, două de poftă fiecare, însă cu toate acestea copiii ar fi dorit să mănânce mai multă, pe săturate.

— Ce-ai spune, întrebă Ionela pe fratele ei, n-ai vrea să mergem în pădure să strângem zmeură?

— O, ba da, și să mâncăm pe săturate!

— Să-l luăm și pe Octavian cu noi, el nu a prea a fost în pădure.

— Este o idee genială, putem alerga nițel, vom vedea iepuri, păsări fel de fel. Și țopăind, Mirel ieși afară unde trase adânc în piept, aerul proaspăt al dimineții.

Ionela și Mirel aveau 11, respectiv 10 anișori, iar vărul lor Octavian avea 9 anișori neîmpliniți.

În timpul micului dejun, fetița, fiind cea mai mare, întrerupse tăcerea:

— Mămică, nu ne lași să ne ducem în pădure după zmeură?

— Vă las, numai dacă terminați de mâncat pâinea cu unt.

— Dar ne lași să-l luăm și pe Octavian cu noi?

— Asta depinde de părinții lui dacă-l lasă sau nu.

— Știi ceva mami? spuse Mirel. În timp ce noi terminăm de băut ceaiul, mergi tu și vorbește cu unchiul Matei să-l lase pe Octavian cu noi.

— Bine, mă duc, dar terminați de mâncat.

După scurt timp mama se întoarse cu Octavian de mână, acesta purtând un coșuleț din nuiele. Ionela și Mirel au ieșit afară în graba cea mai mare și luându-și coșulețele pentru zmeură au pornit-o spre poartă, luându-l pe Octavian de mână.

— Mami, strigă Mirel, o să avem grijă de Tavi. Așa îl mai dezmierdau din când în când pe vărul lor.

— Să aveți grijă de el, le zise mama. Să nu se rătăcească de voi prin zmeuriș.

— Da, o să avem, răspunse fetița.

— Să stați cu toții la un loc, iar la prânz să veniți acasă! mai strigă mama în timp ce portița ogrăzii se-nchise în urma copiilor.

Din ulicioară Mirel mai strigă:

— Dacă ni se va face foame, om veni!

Nu a trecut mult timp până când copilașii, sprinteni ca niște iepurași au reușit să ajungă la marginea satului.

Au început să urce pe povârnișul muntelui. Cărăruia ce ducea spre zmeuriș era bine bătătorită, semn că înaintea copiilor au mai fost și alții la strâns zmeură.

Era o minunăție să urci în aerul răcoros și curat, pe munte. Parcă toate din jur dădeau un bun venit copiilor. Păsărelele cântau în cor, florile își răspândeau mirosul, iar din când în când din drumul lor fugeau speriați câte un iepuraș care se ascundea repede în vreun tufiș sau câte o veveriță care se cățăra foarte iute în vreun copac din apropiere.

Undeva, în depărtare, se vedeau ridicându-se în văzduh nori negri de fum ca niște coloane de granit în semn că minerii, de-acolo de la minele de pe Valea Jiului și-au început din nou activitatea.

Mai sărind în sus, mai culegând câte o floare cu care își împodobeau coșulețele, copilașii nici nu au observat când au ajuns în apropierea zmeurișului.

— Stai puțin, spuse Tavi care avea un ochi foarte ager, văd că se mișcă ceva în zmeuriș.

— Este posibil să mai fie cineva la cules de zmeură, zise Ionela.

— Atunci, se grăbi să spună Mirel, va trebui să mergem în altă parte pentru a culege zmeură.

— Nu cred, zise Ionela, mi se pare că sunt niște mineri și din auzite, am înțeles că minerii îi ajută pe oameni. Poate...

—... ne umplu ei coșurile cu zmeură, luă Mirel vorba din gura surori lui, râzând și bătând din palme.

— Extraordinar! zise Octavian. Și așa niciodată ai mei nu m-au dus la mină să văd un miner adevărat. Acum voi vedea unul cum arată.

Și fără alte cuvinte, Octavian o porni înaintea celorlalți doi, pe cărăruie în sus spre zmeuriș, cu emoții mari și cu teamă, dar împins de curiozitate, cu gândul la întâlnirea cu minerii. Dar... deodată, în loc de mineri, din stufăriș, pe cărăruie apăru un urs maro-roșcat mormăind a plăcere, în timp ce mai molfăia încă niște zmeură.

Micuțul Tavi rămase înmărmurit, Verișorii lui au rămas în spate mult față de el. Acesta a rămas ca mut și nu știa încotro s-o apuce și ce să facă. Pe deasupra, îi mai auzi pe cei doi sfătuindu-se:

— Știi ceva Ionela, zicea Mirel, să-l lăsăm pe Tavi în labele ursului și până ursul îl mănâncă pe el, noi putem fugi să scăpăm. Și au luat-o la fugă uitându-și coșulețele în iarba de pe marginea cărăruiei.

Băiețelul ar fi vrut să strige pe mama sau pe tata, dar se gândi că totul era doar o încercare zadarnică. Ursul, cu pași groi se apropia de el și parcă ceva îl ținea pe loc, parcă cineva îi imobiliza orice mișcare. Ar fi vrut să fugă după Ionela și Mirel, să-i ajungă, să-i întreacă, să scape de urs și să-și vadă din nou părinții.

Au început să-i treacă prin mine fel de fel de gânduri și imagini. Deodată își aduse aminte de la școala duminicală cum David se lupta cu ursul salvându-și oile din gura lui. Dar David avea bâtă și era mai puternic decât el. Pe când el... era așa plăpând... , și fără bâtă, era prea mic pentru așa ceva. Dar își aduse aminte de Daniel în groapa cu lei. Daniel era singur într-o groapă unde erau mulți lei. Nu avea nici bâtă, nici praștie și pe deasupra nu putea nici să fugă, nu avea nici o șansă. Dar ce a făcut Daniel? Cum a scăpat de lei? S-a rugat.

Și Octavian parcă involuntar căzu în genunchi, închise ochii strâns și cu mânuțele ridicate spre cer strigă din toate puterile:

— Doamne Isuse, nu lăsa ca ursul să mă mănânce!

Ecoul străbătu toată pădurea. Copilului i se părea că ecoul acesta nu se mai sfârșește. Dar, deodată se făcu liniște. Simți cum o pace adâncă îl învăluie și mormăitul ursului nu se mai auzi, deschise ochii încă cu frică, cu mânuțele amândouă încă ridicate spre cer și mare-i fu mirarea când văzu cum ursul, fugind ca speriat de ceva, se pierdea printre copacii din pădure.

Ionela și Mirel s-au oprit din fugă la marginea satului să se uite înapoi pentru a vedea ce s-a întâmplat cu Tavi. Dar... parcă nu le venea să creadă, Tavi se cobora pe potecuță, liniștit având și coșulețele lor în mâini, și parcă soarele îi lumina fața dându-i o înfățișare biruitoare.

Da, Tavi se cobora biruitor din lupta cu ursul. Biruitor, dar nu prin forță, ci biruitor prin rugăciune.