Raveca mi-a propus căsătorie

A doua zi, după ce programul religios luă sfârșit, m-au rugat să iau prânzul împreună cu ei, înainte de a porni la drum. Până ce părinții adoptivi ai Ravecăi pregăteau masa, noi doi discutam în camera alăturată despre tot felul de lucruri. La un moment dat, ea mă întreabă despre relieful Moldovei:

— Cum este relieful regiunii unde locuiești tu?

— Păi, la noi nu sunt dealuri și munți, ca la voi, ci numai șes.

— Și nu aveți păduri? întreabă ea mirată de cele auzite.

— Avem, dar pe șes, nu pe deal.

— Tare mult aș vrea să văd cum arată o astfel de pădure! adăugă Raveca.

— Uite, te invit la nunta mea, să vii și să-mi reciți o poezie! Atunci vei avea ocazia să vezi o astfel de pădure. Ce zici?

— Dar dacă se va întâmpla să avem nunta în aceeași zi? îmi zise ea zâmbind.

— O să ne înțelegem să nu o facem în aceeași zi, pentru a putea să mergem unul la altul la nuntă.

— Și dacă nu se poate decât la aceeași dată? Abia când îmi spuse asta, am înțeles aluzia.

— Înțeleg eu la ce faci tu aluzie, dar nu se poate! Tu ești bogată, iar eu sunt sărac și…

— Nu contează! zise ea repede. Părinții mei mi-au spus că mă pot căsători cu cine vreau.

— Și… ți-ar plăcea să avem nunta pe aceeași dată?

— Da! îmi răspunse cu îndrăzneală.

Nu m-am așteptat să fie atât de sinceră și de directă. Apoi am întrebat-o, puțin nedumerit:

— Tu chiar vrei să vii cu mine?

— Da, bineînțeles! și un zâmbet larg și fermecător apăru pe fața ei.

Iar eu rămăsesem fără cuvinte. Eu nu aveam planuri de căsătorie. Doream să fac armata, să-mi găsesc o slujbă bună și abia apoi să mă căsătoresc.

Cum ușa de la cameră era deschisă, unchiul și mătușa ei auziseră întreaga discuție. Când își făcuseră apariția în prag, le-am spus:

— Fie că vreți, fie că nu vreți, fiica dumneavoastră este hotărâtă să meargă cu mine.

— Fiule, nu există niciun motiv să nu fim de acord!

— Dar eu nu am avere! Nu am decât hainele de pe mine! le-am răspuns.

— Și astea sunt prea mult! îmi zise unchiul Ravecăi zâmbind. Apoi continuă:

— Am auzit că mai ai frați, așa că îți punem hainele într-un pachet pe care îl trimitem lor și le spunem că nouă nu ne trebuie decât omul, adică tu. Am încercat să pun tot felul de bariere, dar toate au fost date la o parte.

— Sunt sărac, dar și cu pretenții! Nimeni să nu-mi spună că nu am fost bogat și dacă se va întâmpla așa ceva îmi voi lua soția, copiii și voi pleca, fără să fie vina mea.

— Fie cum zici tu, Sandule! Dar să știi că așa ceva nu se va întâmpla.

Așa a și fost. Am stat împreună 22 de ani și-n tot acest timp nu mi-a spus o vorbă rea. Unchiul Ravecăi a fost omul care m-a iubit cel mai mult din câți oameni am cunoscut, chiar mai mult decât părinții mei.

Marin Sandu