Poveste de viata:Ana Mateias

 

Acum 18 ani, am venit pe lume, eram primul copil din familie, insa durerea si-a pus puternic amprenta asupra inimilor parintilor mei pentru ca ma nascusem cu un handicap foarte grav, iar medicii nu imi dadeau nici o sansa. Spuneau ca nu voi trai mai mult de 24 de ore, insa am avut puterea Lui si am luptat, iar El mi-a dat harul sa traiesc. Am inceput sa cresc ca orice copil, insa la varsta de 3 ani a fost primul meu conctact cu Dumnezeu… desi era o varsta destul de mica, vroiam un singur raspuns la intrebarea mea. M-am asezat pe pat, si ma uitasem trista la piciorusele mele, stiam ca viata mea nu e ca si a celorlalti copii, si asa cum eram, cat de mica eram, l-am intrebat pe Dumnezeu: “Doamne, de ce m-ai lasat asa? Spune-mi Tu mie, de ce? Cand imi amintesc si acum de acea amintire trista nu pot sa nu ma intristez, desi acum am un raspuns la toate intrebarile mele. Cu timpul incepusem sa-mi accept dizabilitatea, ma simteam iubita de fratiorii mei, de parintii mei, si iubeam viata foarte mult:) Totul a decurs bine in viata mea, am fost crescuta intr-o casa in care seara de seara era plina de frati si surori, in fiecare zi doar rugaciune, ce era mai minunat decat sa vezi cum Dumnezeu schimba vieti? Am vazut minuni, stiam ca odata, intr-o zi o sa pot merge si eu:) Insa, intr-o zi totul parca s-a oprit pe loc, parca viata nu dorea sa mai continue pentru mine si pentru familia mea.

 

Era o zi in care ploua, dar simteam ca cerul plange pentru durerea ce va urma sa se cuibareasca in inima mea si in familia mea. Era o zi de duminica , si am mers la biserica cu bunica mea, in biserica incepuse sa imi apara in fata ochilor o imagine cu un sicriu negru, iar apoi a mai aparut inca un sicriu mic, si ploua mereu peste acele sicrie. Nu stiam ce se intampla, dar incepuse sa imi fie frica, stiam ca tatal meu si cu unul din cei doi fratiori erau plecati in oras. Eram pregatita sa cant, si dintr-odata incepusem sa cant o alta melodie, nu cea pe care o pregatisem eu. Si chiar si acea melodie prevestea ce va veni, si versurile erau cam asa: “nu dispera cand esti lovit, si mergi plangand pe cale…” Nu stiam ca acea imagine ce imi aparea in fata ochilor, defapt era o vedenie, o instiintare de la Dumnezeu, desi aveam doar 11 ani. Am ajuns acasa, si nu i-am zis nimic mamei, dar nu au trecut decat maxim 30 de minute, si am auzit-o pe mama plangand… nu pot descrie durerea aceea desi inca o mai simt… a venit si mi-a spus: “Ana, tatal tau a avut un accident!” Cand am auzit acel cuvinte, am simtit ca pamantul se clatina sub picioarele mele, si cerul parca cadea de-asupra mea… imi amintisem acea vedenie pe care am avut-o si ii spusesem mamei, iar mama nu a reusit sa spuna nimic, ci doar atat: “sunt sigura ca sunt morti.” Mama plecase la locul unde s-a petrecut tragedia, iar eu ramasesem acasa cu fratiorul cel mic si cu bunica.(tatal meu mersese spre Oradea impreuna cu fratele meu, si cu inca doua persoane, iar in drum spre oras, a venit din contrasens un Seat care s-a lansat in depasire fortata si s-a izbit frontal de masina in care era tatal si fratele meu). Vedeam cum toti veneau imbracati in negru, si imi spuneau: “Ana, nu mai plange. Tati o sa vina in curand acasa.” Dar in inima mea stiam ca el deja plecase ACASA, sa fie cu Dumnezeu. Eram revoltata pe ei, pentru ca ma minteau, si eu stiam adevarul si le-am spus printre lacrimi: “Eu stiu ca tati a murit”…

 

Fratele meu era in spital, era cel mai grav ranit dintre toti, avand cutia craniana sparta, si maxilarul rupt, era in coma si medicii ii dadeau sanse mici. Tot ce il mai tinea in viata erau aparatele, si speram ca Dumnezeu sa faca o minune sa se trezeasca din coma, dar a doua zi, seara, s-a stins si el.. avea doar 10 ani, un inger nevinovat. NU am inteles de ce s-a abatut asupra familiei mele aceasta nenorocire. Dar primii doi ani fara tata si fara fratele meu au fost extrem de grei. Numai Dumnezeu ne-a ajutat sa putem trece peste aceasta durere, insa mamei i-a fost cel mai greu, ea cazuse intr-o depresie puternica dupa un an… imi era atat de frica ca o voi pierde si pe ea, o luna de zile nu s-a mai putut ridica din pat, plangea incontinuu, imi era si frica sa ma uit in ochii ei atat de tristi. Dar, cu Dumnezeu toate au trecut, am invatat sa ma bucur de tot, pentru ca sunt o mie de motive ca sa pot zambi.

Dumnezeu mi-a binecuvantat familia intr-un mod aparte, intr-un mod atat de minunat… Mama mea s-a recasatorit, si am simtit ca din nou am o familie intregita. Ma simt extrem de fericita, sa stiu ca am o mama, un tata, un frate care ma iubesc si ma accepta asa cum sunt. Acum, am 18 ani, si sa stiti ca la fel ca toti adolescentii intampin probleme, intristari, si esecuri in drumul meu. Desi am o dizabilitate, Dumnezeu mi-a daruit harul sa ma pot descurca singura, sa nu depind de nimeni, ci doar de Dumnezeul meu:). Suferinta din viata mea, a fost cea mai buna lectie pentru a deveni ceea ce sunt acum, mi-a dat curajul sa spun cu tarie tuturor despre faptul ca eu am un Dumnezeu cum altul nu-i in lumea asta. Desi nu pot merge, decat cu carje,sau cu scaunul cu rotile, eu cred in minuni. Cred ca intr-o zi El ma poate vindeca, cred cu tarie lucrul acesta, iar daca El nu o va face, sunt sigura ca acolo sus in cer, o sa am aripi sa pot zbura. Multi imi spun ce frumos ar fi sa fiu un om normal, dar oameni buni: eu sunt un om normal… prin faptul ca multi medici au vrut sa ma opereze sau sa imi dea anumite tratamente, si nu era posibil, prin asta am inteles un lucru:) Daca El mi-a dat dizabilitatea aceasta, pentru El e un lucru perfect, si nu am nici un drept ca sa modific eu ceva. Pentru mine e cel mai minunat dar prin care El ma face sa pot sta cu adevarat pe calea dreapta. Am spus doar o mica parte din viata mea, si sunt constienta de faptul ca daca toate aceste lucruri nu se intamplau in viata mea, atunci nu eram ceea ce sunt azi. El m-a trecut prin durere doar ca sa ma poata transforma in ceva mai viu pentru El, iar eu sunt asa de fericita si binecuvantata. Nu ma plang de nimic, pentru ca nu am de ce. Iar daca tu ca om te plangi doar pentru ca ai nasul stramb, da-mi voie sa-ti spun, eu am picioarele greu de descris in cuvinte, dar sunt cea mai fericita.

 

Tu, esti cel mai frumos in ochii Lui, asa cum esti. Nu modifica ceea ce e facut de Mainile Lui, pentru ca tot ce face El e perfect. Daca acum in adolescenta intampini probleme, nu te lasa biruit de ele, biruiestele tu pe ele. Crede ca El iti poate fi de ajutor. Stiu cum e sa suferi din anumite puncte de vedere in adolescenta asta, si vreau sa stiti ca nimeni nu e scutit. Toti avem de suferit, altfel nu am fi ce suntem acum. Daca simti ca ai pierdut tot, doar pentru ca prietenul sau prietena te-a parasit, ce sa zic eu care mi-am pierdut tatal si fratele? Dar stiu ca intr-o zi ii voi vedea din nou, si simt ca am castigat o comoara de pret in inima mea. La fel e si pentru tine, nu pierzi nimic cand cineva te paraseste, pierzi insa totul atunci cand uiti de Dumnezeu si de iubirea Lui nemarginita. Tineri dragi, zambiti, aveti atatea motive sa fiti fericiti. Pentru mine, handicapul meu e un motiv imens de bucurie, pentru ca asa ma simt cea mai binecuvantata fiinta de pe pamant. Iar voi care sunteti fara defecte ar trebui sa fiti si mai fericiti:) Tot ce am scris, am facut-o cu scopul ca sa intelegeti iubirea Lui Dumnezeu, sa intelegeti ca El nu va trece prin suferinta ca sa va doboare, ci ca sa va ridice. Sa intelegeti ca viata merita traita, ca aveti milioane de motive sa fiti fericiti. Fiti binecuvantati:)