"Pot totul in Cristos ,care ma intareste." Marturie personala.Partea a doua.

Acum, după această secvenţă - introducere la versetul de mai sus - doresc să vă împărtăşesc cum am învăţat "în Şcoala Lui Dumnezeu" să nu mă mai "aventurez" în activităţi care nu erau bune (nu pot să spun că erau rele) dar în ele nu se afla Domnul, ci "eul" meu era la lucru.

Aveam o râvnă mare să fug în toate părţile şi să fac binele fiecăruia. Eram o "Marta" care se îngrijora pentru multe - multe... şi ofta că nimeni nu vrea să o ajute la lucrul în care era ea: de a-şi servi musafirii de onoare.

Aruncase "în fugă" o rugăciune de revoltă Domnului, cu privire la sora ei Maria. Da, eram o Marta! Dar - din 1999, prin lecţia primită de la Domnul, am devenit şi eu Maria.

Iată cum a fost:

Am lucrat şi înainte de masă şi după -masă, în fiecare zi, în afara sfârşitului de săptămână. La ora şase dimineaţa, mă sculam, îl duceam pe soţ la serviciu (nu avea un bus potrivit), veneam repede acasă, o pregăteam pe fiica mea handicapată pentru a merge la munca ei de opt ore într-un atelier pentru handicapaţi. Apoi, dejunul meu, rugăciune şi mers la serviciu pentru două-trei ore. Urmau vizitele sau rezolvarea altor probleme, scriptologii pe la autorităţi. Repede din nou acasă, găteşte prânzul. Apoi scrie scrisori de consiliere, sună la telefon, vorbeşte despre Domnul, apoi repede iar la rugăciune... pentru cereri grele... apoi fugi 7 km să îl iau pe soţ acasă.

L-am lăsat în faţa blocului şi apoi, fuga la serviciu de patru ore după-masa. Veneam acasă frântă... nu puteam dormi bine noaptea. A doua zi, o luam de la capăt. Apoi, între aceste zile, luni, ani, aveam şi suferinţe de tot felul, lupte...duşmanii mei erau din rudeniile mele din cauza credinţei mele...apoi, duşmanii din bloc...

Bucurii am avut când am învăţat ce trebuia din Şcoala Lui Dumnezeu şi am văzut cum îmi smerea duşmanii mei care multă nedreptate îmi făceau...şi îi făcea să fie prieteni cu mine (despre aceasta voi scrie altădată).

Zilnic, era ceva de făcut. Apoi, adunam haine şi alte lucruri ca să trimit la rude, la unii credincioşi foarte săraci (roagă-te pentru finanţe ca să pot trimite), apoi nemulţumirile unora care le aflam "din dos" mă dărâmau psihic mult. Eu NU PUTEAM spune "NU!", indiferent cine mă ruga ceva... nu ştiam să fac deosebirea între ceea ce este şi ce nu este voia Lui Dumnezeu în activităţile mele.

Eram avertizată de fraţi şi surori ca să mă opresc din goana asta destul de nesănătoasă că într-o zi voi fi în pat bolnavă. Şi ceasul acela a venit.

În 1998, simţeam că puterile pe zi ce trece erau tot mai slabe. Tremuram la muncă, la scrisul scrisorilor, devenisem agitată, chiar depresivă, începusem să mă autocompătimesc, aveam momente când credeam că "acum, Domnul, mă ia de pe pământ". La serviciu, eram aşa de slăbită, încât de multe ori trebuia să stau pe un scaun cu geamul deschis pentru ca să am aer, măcar că era destul!

Oricât mă rugam Domnului să ia starea aceasta de slăbiciune de la mine, nu se întâmpla nimic.

Am început să merg la medic, nimeni nu mi-a găsit nimic, nici la inimă, măcar că eu aveam dureri mari de inimă şi puls neregulat. Nopţile erau de groază pentru mine.

(va continua)