O poveste cu două verighete

Mai întâi, țin să precizez că nu am nimic împotriva verighetei. Știu că este un simbol păgân al căsătoriei-preluat de la romani. Dar, când nu sunt împreună soții, creștinii căsătoriți pot să lase să se vadă acest semn european în mediile necreștine, pentru a se ști din start că nu sunt eligibili pentru alți eventuali parteneri. 

Cuplul de creștini de care vă voi povesti era în dragostea dintâi pentru Domnul (căsătoriți fiind de 10 ani). Aveau doi copii și servicii bune, apartamentul lor cu trei camere și o mare disponibilitate pentru dărnicie. Așa era de zelos soțul pentru milostenii, încât o dată și-a dat tot salariul unei surori mai în vârstă, care atunci își cumpăra apartamentul (de la stat, cum era după revoluție). Și au trăit în luna aceea din salariul soției. Altădată au dăruit o căsuță cu două camere (o achiziționaseră cu mari sacrificii, ca să fie căsuță de rugăciune, iar în timpul acela trăiseră din „tacâmuri” și spaghete cu bulion) unei surori cu doi copii care rămăsese fără locuință. Dar aceasta va fi, poate, o altă mărturie despre ei.

Povestea cu verighetele la care eram martor ocular, a fost în felul următor: ei doreau să împlinească tot Cuvântul, iar la Iov cap.22: 24-25 scrie :„Pune-ți aurul împreună cu țărâna, aruncă aurul de Ofir în prundul pâraielor! Și atunci Cel Atotputernic va fi aurul tău, argintul tău, bogăția ta”. Era clar o metaforă prin care se cerea desconsiderarea aurului (și a averii, în general) față de marele preț al Iubirii Celui Atotputernic. Mai auziseră și de un bărbat care, atunci când primise Cuvântul, își lepădase verigheta nu se știe unde, în Adunare. (asta li se părea, totuși, o exagerare).

În orice caz, s-a ivit un bun prilej când niște frați mai săraci nu aveau lemne (sau bolțari) de ajuns pentru construcția casei lor. Cei doi soți creștini, pe moment, nu aveau bani „lichizi”(cash) și nu mai doreau să se îndatoreze pentru binefaceri (se împrumutaseră o dată cu 100 dolari pentru achitarea locuinței unei surori cu opt copii, dar nu mai credeau că Domnul le cere asta). Așa că și-au scos simplu verighetele din degete (erau frumușel lucrate și cântăreau 4,4 g) și le-au dat fraților în   nevoie, ca să-și poată cumpăra materiale de construcție. O bucurie în Duhul a venit peste ei, atunci.

După această lucrare, soția a fost serios judecată de părinții și sora ei, care-i mai și repetau, cu teamă superstițioasă: că „e semn rău pentru căsnicia lor”. Familia ei și-au pus mână de la mână și i-au luat altă verighetă, de vreo 2g, nu la fel de frumoasă ca prima și, evident, fără numele soțului ei inscripționat. Soțul a rămas fără verighetă și nu i-a dus lipsa...

După niște ani, când și-au cumpărat un autoturism (cu vechimea de aproape 5 ani, dar fiabil), soția a reușit să-l îndoaie și să-l zgârâie grav la o garare. Vai, costa 150 de euro reparația și ei nu mai aveau bani (ci datorii, încă, după achiziționarea mașinii). Atunci a obsevat în casă un soi de inel-verighetă cu care se juca cel mai mic copil și care-l considera jucăria lui, deoarece îl găsise în oraș. Nu avea nici o inscripție, nici un semn particular după care să se poată înapoia și femeia credincioasă l-a pus trei zile în oțet, ca să-l testeze. Apoi, văzând că și-a păstrat strălucirea, l-a dus în oraș să-l verifice și a aflat că avea 5,5 g (!) și era aur de 14 carate și l-a vândut cu 100 de euro. 50 de euro i-a pus de la ea la repararea mașinii, dar, până la urmă, paguba era doar vina ei.

Apoi, și-a adus aminte de verighetele dăruite și a observat împlinirea versetelor: „Aruncă-ți pâinea pe ape și, după multe zile, o vei găsi iarăși. Împarte-o în șapte sau chiar în opt, căci nu știi ce nenorocire poate da peste pământ”(Ecclesiastul 11:1-2). Inutil să vă precizez că soții sunt tot împreună, se iubesc, de mai bine de 27 de ani.... 

Dar cred că mai bucuroși vor fi ei la împlinirea versetului: „A împrăștiat, a dat săracilor, dreptatea lui rămâne în veac” (1Cor. 9:9)