Nu s-a găsit nimeni să-i ia apărarea

Era în București o familie de oameni modești, care nu aveau decât un copil, pe Marieta. Această familie ajutase mulți orfani și făcuse mult bine peste tot. În timpul războiului, fetița lor urma cursul primar la o școală de lângă podul Grant. Într-o zi, întorcându-se de la școală, ea a fost surprinsă de sunetul sirenei care anunța un raid aerian. Fetița se afla cam prin dreptul Primăriei sectorului unu și în apropiere era un adăpost antiaerian. Când oamenii au început să fugă către acel loc, a fugit și ea după ei. Dar era micuță, ghiozdanul din spate era greu și când a ajuns la adăpost, acela era deja arhiplin. A rămas în dreptul ușii, care nu s-a mai putut închide din pricina ei. Oamenii dinăuntru au început să strige la ea:

— Ieși afară, fato, vrei să murim și noi din cauza ta! Nu vezi că nu se mai poate închide ușa?

Nu s-a găsit nimeni să-i ia apărarea și fetița a plecat speriată pe stradă. S-a dus puțin mai departe și s-a ghemuit cu capul pe bordura trotuarului. Și-a pus ghiozdanul deasupra capului și a rămas nemișcată. După câteva momente, peste adăpostul pe care tocmai îl părăsise, a căzut o bombă. Toată clădirea a fost distrusă complet și toți care se aflau înăuntru au murit.

După încetarea bombardamentului, când oamenii au început să-și revină din spaimă, au alergat să vadă ce s-a întâmplat. Au avut în fața ochilor un spectacol sinistru: adăpostul era transformat într-o ruină plină de cadavre mutilate.

S-au format repede echipe pentru a curăța locul și a aduna morții. Dar nici un cadavru nu a putut fi reconstituit. Singurul martor ocular era copilul care se adăpostise sub cerul liber.