Medicina, prin Domnul și cu Domnul. Examenul de Rezidențiat.

Medicina, prin Domnul și cu Domnul. Examenul de Rezidențiat

 (continuare de la Medicina ca predestinare)

După ce m-am întors la Dumnezeu, ca o fiică risipitoare, notele la examene mi-au crescut rapid. Astfel, în anul al șaselea, ultimul, am avut media 9,30, iar la examenul de licență: 9,50(profesorul V.P. nu putea să-mi pună nota 10, deoarece media mea generală, din toată facultatea, era puțin sub 8,50). La examenul de licență, eram însărcinată; am primit repartiție ca medic stagiar începând cu noiembrie 1991,în Craiova, iar primul meu fiu, Manuel, s-a născut în februarie 1992. Viața mea s-a schimbat total după pocăință și după ce am devenit mamă! Am menționat că mi-a fost esențială nașterea din nou și pentru a începe să mă bucur cu adevărat de nobila profesie de medic. De asemenea, a trebuit să-mi nasc primul copil, pentru a iubi, într-adevăr, toți copiii.

După naștere, care a fost grea- operație cezariană-mă făcusem foarte bleagă, înceată în mișcări și gândire, și eram disprețuită de tatăl și soțul meu, în special. Oricum, mă desconsiderau pentru că eram pocăită, pentru ei, totuna cu anormală. Dar, pentru că era Numele Domnului în joc, El Însuși, văzând că nu mă apăr deloc, mi-a ridicat capul.

Iată cum: era în iulie 1992, iar mama mea mi-a spus deodată: „Vei merge la examenul de secundariat! (adică rezidențiat: examen de admitere într-o specialitate medicală) „Dar, mami, colegii mei învață de un an; eu n-am învățat nimic,  doar mi-am crescut bebelul”i-am răspuns, căci eram în acel concediu de îngrijire a copilului (de un an, atunci). „Nu contează, prima condiție ca să iei un examen, este să te prezinți la el. Și chiar dacă îl cazi, oricine știe că ai un sugar, și doar n-o să-ți cadă epoleții de pe umăr!”a insistat dânsa. Auzind de „epoleți (trese)”, mi-am amintit, amuzată, cu câtă nepăsare tratasem armata în facultate (din trei ani de instrucție, absentasem un semestru): până acolo, că terminasem  acel stagiu ca fruntaș degradat, în loc de sergent major, ca sora mea. Deci, nu aveam grade care să-mi cadă de pe umăr: prin extensie, nu aveam nimic de pierdut, dacă încercam. Mi-am consultat Biblia și L-am rugat pe Domnul să-mi dea un semn. El, în îndurarea Sa, mi-a dat mai multe. Mai întâi, m-am întâlnit cu o doctoriță pediatră mai în vârstă, pe care o stimam și care, de asemenea, m-a încurajat să mă duc la rezidențiat, îndemnându-mă să învăț ca și cum aș fi fost în sesiune. Când m-am dus să mă înscriu la examen, am primit un număr de înregistrare: 102, dar acesta era chiar numărul lui Manuel, de pe brățara noastră de identificare din maternitate! Am tălmăcit, fericită: „Domnul Însuși mi-a dat un semn că pot fi și mamă și medic!”.

Semnele au continuat: la București, sora mea, baptistă C.D.,fostă colegă de grupă, mi-a împrumutat cărțile ei speciale, căci ea „virase”la secundariat spre medicina de adulți.(atunci erau separate examenele). Cică așa o sfătuiseră anumiți medici din Spitalul Fundeni, că „ar muri de foame ca medic pediatru”.Mie mi-a sunat cam păgână această temere a ei, mai ales că versetul meu de căpătâi în acea perioadă era: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra!”(Matei 6:33).Dar, nu aveam decât două volume personale din cele șase tomuri de unde aveam de învățat subiectele și nu îndrăzneam să fac pe marea expertă față de o creștină bucureșteană, cu mai multă vechime decât mine în credință. Înarmată cu cărțile ei, m-am pus pe învățat în cele 7-8 săptămâni pe care le aveam la dispoziție (era în 6 august, iar examenul era în 29 septembrie). Dacă v-aș mai povesti și cum, în trei din aceste săptămâni, părinții mei au zugrăvit, iar pe bebelușul meu, cu mine, ne-au „exilat” în casa unor vecini, unde Manuel plângea nopțile, fiindcă eu nu mai aveam suficient lapte, de stres! Dar, e spre slava Domnului să mărturisesc că am citit toată materia o dată și numai două subiecte, de două ori. Dar, aveam o pace și o încredere în bunătatea Domnului și în călăuzirea Duhului Sfânt!.. Înainte de examen, la București, am dormit foarte bine. Testul scris includea 200 de întrebări, tip grilă, iar timpul de lucru era de patru ore. Erau 50 tip grilă simplă (un singur răspuns corect), restul complexe, o parte chiar tip „cascadă”. Minunea ne-a anunțat-o chiar C.D la telefon. Luasem examenul, pe locul 38, din 2500 de medici reușiți! (dar, vai, ea a „picat”concursul de Secundariat pentru Medicina Generală, unde erau 4 pe loc!)La toți, le-am explicat succesul cu un alt verset drag:„Calul a fost pregătit pentru ziua luptei, dar biruința este toată a Domnului!”(Prov.21:31). Eu, fosta studentă mediocră, cam de nota 8, eram acum, 1992, prin înțelepciunea Domnului, între primii medici pediatri, din promoția mea, din țară!..A fost minunat să-mi aleg specialitatea printre primii, dar nu am luat vreuna din specialitățile pe care mi le doream (Diabet sau Neuropsihiatrie pediatrică), deoarece se studiau la București, unde nu-mi permiteam să mă-ntorc, deoarece aveam copilul cu părinții la Craiova, iar soțul, repartizat la Timișoara! Trebuia să-mi aleg dintre ce specialități asigura Timișoara: din poziția mea bună, aveam de ales între O.R.L(Otorinolaringologie), ATI (Anestezie și Terapie Intensivă) și Medicină Internă de copii-Pediatrie clinică. Chirurg ORL-ist nu mă imaginam, fiind prea neîndemânatică să operez pe gâturi gingașe de copii, iar în ATI m-ar fi așteptat o veselă viață de „pompier”, care m-ar fi stors de toată energia necesară în familie, în Biserică.. Și, cum știam că nota aceea mare de la secundariat nu era a mea, ci a Domnului, am ales modesta Pediatrie, pe care aș fi putut-o obține și cu locul 100. Dar, Domnul Își arătase Slava, îmi înălțase capul, fiind și eu, bebelușul lui iubit! Îi mulțumesc, și astăzi, pentru acea experiență!Toată lauda I se cuvine Lui Isus, în veci!Amin!

(voi continua povestirea, dacă vi se pare interesant).