MĂRTURIA UNUI SCRIB

Din copilărie am fost fascinat de lumea cărților și citeam cu plăcere în mod special cărți de povestiri. Pe măsură ce înaintam în perioada adolescenței am început să citesc și altfel de cărți, iar într-un timp mă atrăgeau cărțile polițiste. Dar cel mai mult îmi plăceau povestirile scrise de marii povestitori ai lumii precum Jack London, Charles Dickens, ș. a. Pe la paisprezece ani s-a cristalizat în mine ideea că trebuie să scriu. Am înțeles încă de pe atunci că orice altceva aș face în viață va fi subordonat creației literare. Oamenii în mijlocul cărora mi-am trăit copilăria, adolescența și tinerețea nu erau interesați de literatură și priveau straniu pasiunea mea de a citi cărți. Chiar unii îmi reproșau că citesc prea mult și că din cititul cărților nu se poate trăi. Partea materială a vieții îi acapara pe acei oameni prea mult și de aceea nu aveau înclinații spre lectură.

Pe atunci citeam cam tot ce îmi cădea în mână. Pe la cinsprezece ani am găsit o carte de povestiri și nuvele de Tolstoi, însă înțelegeam doar în parte și de aceea citeam un timp apoi abandonam lectura acelei cărți ca apoi să revin dorind să-i pătrund înțelesul. În acea perioadă din viața mea citeam cărți ce erau prea grele pentru vârsta mea. Îmi aduc aminte că pe când mergeam la bibliotecă și luam anumite cărți, bibliotecara mă întreba mirată dacă acele cărți erau pentru mine. Uneori scriam mici fragmente pe caiete. Odată pe când aveam optsprezece ani i-am dictat unui prieten o povestire pe care el a scris-o pe un caiet. Apoi după un timp m-am reîntâlnit cu el și mi-a spus că a arătat acea povestire unei persoane ce se pricepea la literatură, iar acea persoană i-a spus să aibă grijă că povestirea era cu siguranță luată dintr-o carte menționând că am jucat o farsă dându-mă drept autor. Însă prietenul meu era prea sigur că acea povestire era creată de mine pentru că conținea elemente din viața reală pe care amândoi le trăisem.

Pe la nouăsprezece ani i-am descoprit pe Poe și Gorki, dar îl citeam în mod asiduu pe Tolstoi! Dintre toți el mi se părea cel mai valoros, mă atrăgea farmecul său inegalabil cu care își scrisese operele literare. Eram pe atunci tot mai atras de viețile scriitorilor și citeam biografiile lor dorind să aflu ce fel de oameni au fost și cum au trăit. Una din cărțile ce mi-a dat startul pe drumul scrisului a fost cartea lui Panait Istrati „Cum am devenit scriitor”.

Îmi aduc aminte că eram în ultimele zile de armată și citeam din acea carte în dormitorul unde soldații mișunau văzându-și fiecare de treburile lui. La un moment dat s-a apropiat de mine sergentul de serviciu și s-a uitat atent la coperta acelei cărți și a exclamat cu voce tare: „Uite ce carte citește ăsta «Cum am devenit scriitor»”! După care a râs zgomotos. Ceilalți soldați aproape că nu l-au băgat în seamă. Însă eu am înțeles atunci privindu-i fața acelui sergent cât de departe erau unii oameni în a înțelege măreția literaturii. Avea dreptate un critic literar ce susținea că atunci când privește fața unui om își dă seama dacă acea persoană citește cărți sau nu.

În viață m-am confruntat cu întrebarea: „De ce scriu?” Pentru că scrisul dacă nu îți aduce beneficii materiale nu are rost să continui să scrii. La douăzeci de ani citind „Noul Testament” am descoperit frumusețea iubirii lui Dumnezeu exemplificată în viața lui Iisus. Am fost fascinat de persoana și învățăturile lui Iisus, și am început să percep încă de pe atunci scrisul ca pe o chemare din partea lui Dumnezeu pentru a propovădui prin scris valorile creștine.

Perspectiva mea în ceea ce privește scrisul s-a schimbat și am devenit odată cu scurgerea vremii un scriitor religios. Drumul a fost lung și uneori destul de anevoios, pentru că după cum îmi spunea un editor cel mai greu de scris este literatura creștină și cea pentru copii. Și mă avertiza că mă avântam pe un drum destul de greu. Este adevărat că a scrie literatură creștină nu este la fel cu a scrie orice alt gen de literatură. Însă întotdeauna de câte ori mă aplec asupra foii albe pentru a scrie Dumnezeu nu mă lasă singur ci prin Duhul Său mă inspiră să scriu despre temele minunate ale Sfintelor Scripturi.

Este fascinant actul scrisului atunci când îl realizezi sub imboldul inspirației divine. Chiar dacă scrisul meu are și imperfecțiuni, asta se datorează în mare parte faptului că sunt un autodidact și că nu am studii superioare însă ca mesaj ceea ce scriu cred că are valoare pentru că este inspirat de Dumnezeu.

Astăzi nu mai concep minunatul act al scrisului fără inspirația ce se coboară de sus. Am fost întotdeauna fascinat de inspirația pe care au avut-o scriitorii Bibliei, este impresionant modul cum au reușit în cuvinte simple să redea pe înțelesul tuturor dimensiunile Planului de Mântuire. Există în scrierile lor simplitate împletită cu profunzime încât nici într-o viață de om nu putem înțelege în totalitate imensitatea din Cartea Cărților.

Cred că literatura de calitate are menirea de al ilumina pe om să pășească pe calea binelui și nicidecum să-l afunde în întuneric spiritual. De aceea îmi place să scriu pentru a aduce speranță în viețile celor oropsiți și apăsați de greutățile vieții. De asemenea îmi place să cred că scrierile mele îi ajută pe oameni să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu. Așa am înțeles eu literatura ca pe un act creator în care Dumnezeu dacă conlucrez cu El își face partea și eu de asemenea ca un scrib nedesăvârșit îmi fac partea mea. În fiecare zi învăț câte ceva minunat din cărți și de la Dumnezeu despre marea artă a scrisului. Am ferma convingere că și astăzi Dumnezeu încă mai este interesat să inspire acei scriitori ce doresc să colaboreze cu El.