Izbăvirea micuței Daniela

Daniela mulțumi și cu prețiosul bidon de lapte într-o mână, iar cu lanterna în cealaltă se întoarse pe cărare spre casa bunicii. Luna apărută de după nori împrăștie întunericul de pe cărare, iar Daniela duse mâna cu lanterna în spate. Frica îi dispăruse deoarece a început să cugete foarte adânc la tot ce a citit în Biblie cu bunica în seara trecută.

Privi cerul îmbrăcat cu stele reci și sclipitoare, apoi luna cu razele ei blânde și mai sus de acestea toate trebuia să fie Dumnezeu care veghează asupra vieții ei. Alături de cărare pe malul apei, niște câini înfrigurați și flămânzi, cu cozile în jos, cu urechile ascuțite o urmăriseră pe Daniela din urmă. Pielea feței se înfioră, părul i se zburlise, ea nu i-a văzut până acum, a fost prea absorbită de gânduri. Păși sprintenă pe punte, apoi la capătul ei începu să alerge spre casă.

Dumnezeu care veghează din ceruri a făcut ca Daniela să țină lanterna aprinsă în spatele ei, astfel că din cauza luminii și a poruncii Lui, câinii care de fapt erau niște lupi flămânzi nu s-au apropiat prea mult de fetiță.

În noaptea aceea urletul lupilor s-a auzit în preajma casei. Era ora 3 după miezul nopții când un răget prelung de căprioară a potolit furia lupilor flămânzi. Bunica a îngenunchiat împreună cu Daniela, mulțumindu-I lui Dumnezeu de ocrotire. Dimineața, au ieșit din casă cu teamă față de alte dăți; se vedeau pe zăpadă urmele bătătorite de labele lupilor fioroși.

Mai sus înspre colțul grădinii spre pădure, urme de sânge pe zăpadă, smocuri de blană purtate de vânt, apoi răvășite niște oase de la fosta căprioară.

Daniela îngenunche plângând: „Tu sprintenă căprioară, ai fost sfâșiată în locul meu, te rog să mă ierți! !”