Izbăvirea Domnului

La scurt timp după ce ne-am mutat la Lugoj, soţiei a început să-i fie rău din cauza sarcinii. Am mers de multe ori la medic, a încercat diferite tratamente, dar nu a ajutat la nimic. Am internat-o la spital la doctorul Lăzărel care s-a purtat foarte frumos cu ea şi a făcut tot ce a putut, ca să o ajute, dar starea se înrăutăţea mereu. A venit mama din Ardeal, ca să stea cu ea la spital, fiindcă nu mai putea merge nici la toaletă decât dusă de două femei. Doctorul Lăzărel m-a chemat la el şi mi-a spus:

— Nu mai ştiu ce să-i fac, tabletele le vomită, de injecţii leşină şi nu mănâncă mai nimic, o ţin numai în perfuzii.

M-am nimerit şi eu în salon când era alimentată cu perfuzii în venă şi a început să vomite. Vomita numai ceva zeamă verzuie, dar se zbătea foarte tare din tot corpul, încât nu mai ştiam cum să o ţin ca să nu-şi

spargă vena cu acul de la perfuzie, slăbise sub 40 de kg. Când s-a liniştit, puţin a vorbit dar foarte încet şi întrerupt:

— Spune la fraţi să se roage pentru mine, că nu mai pot!

Aceasta a fost într-o duminică la amiază. După masă am vorbit la biserică cu fratele Liviu Andraşescu şi i-am explicat situaţia. El a anunţat de la amvon să se facă o rugăciune cu toată biserica pentru sora Lenuţa, care este foarte grav bolnavă în spital. Fraţii şi surorile din biserică au făcut o rugăciune stăruitoare cu toată râvna, dragostea şi compasiunea, însă când am ieşit afară am auzit surorile întrebându-se una pe alta:

— Cine o fi aceea sora Lenuţa bolnavă grav?

Noi eram de curând veniţi de la Timişoara şi încă nu eram cunoscuţi în biserică.

Luni, eu nu am putut să merg la spital, dar mama mi-a spus că Lenuţa este mai bine şi că ea trebuie să plece acasă. Marţi, de la fabrică am mers direct la spital, şi când am intrat în salon, femeile care mă cunoşteau mi-au zis:

— Lenuţa a fost mutată în celălalt salon.

Am intrat în celălalt salon şi am fost cunoscut şi acolo, noi eram un caz deosebit:

— Lenuţa este jos în curte.

Am rămas puţin blocat. Jos era Obstretica, deasupra Maternitatea, şi deasupra de Maternitate era Ginecologia. Nu înţelegeam cum a coborât Lenuţa singură două etaje până în curtea spitalului când ea era dusă de două femei la toaletă. Femeile văzându-mă nedumerit au insistat:

— Da, da, Lenuţa a coborât în curte.

Nu am avut de ales şi am coborât în curte, am mers pe alei să o caut. Am găsit-o, venind de la bucătăria spitalului, unde lucra o cunoştinţă de-a noastră, cu o varză crudă în mână din care tăia cu un cuţit şi mânca. Îi venise poftă de aşa ceva şi s-a dus să ceară o varză ca să o mănânce crudă. Eu am zis:

— Lenuţa, tu mănânci varză crudă, nu ţi-e rău?

— Domnul Isus, m-a vindecat! Nu mă doare nimic şi pot să mănânc orice. Slavă Domnului!

Nu mai puteam de bucurie, am mulţumit Domnului.

Miercuri, când am ajuns acasă de la fabrică, Lenuţa era acasă şi făcea mâncare. Venise de la spital pe jos, cu plasele pline de tot ce a avut cu ea la spital. În zilele următoare se cântărea mereu şi ne bucuram că punea constant în greutate. Când a ieşit din spital, puteam s-o ridic foarte uşor cu o singură mână.