Iubirea lui Dumnezeu

Sufletul meu însetează după Dumnezeul Cel Viu. Su­fletul meu caută iarăşi să se sature de dulceaţa Domnului. O, nepătrunsă mila Domnului: din ţărână l-a zidit Domnul pe om şi a suflat în nările lui suflare de viaţă [Fc 2, 7], şi sufletul omului a ajuns înrudit cu Dumnezeu.

Atât de mult a iubit Domnul zidirea Sa, că a dat omului pe Duhul Sfânt, iar omul a cunoscut pe Ziditorul său şi iubeşte pe Domnul Iui.

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi tru­pului; dar când sufletul pierde harul sau când harul se împuţinează, atunci sufletul va căuta iarăşi pe Duhul Sfânt cu lacrimi, tânjeşte după Dumnezeu şi zice:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi-L caut cu la­crimi. Cum să nu Te caut, Doamne? Tu însuţi m-ai aflat întâi şi mi-ai dat dulceaţa Duhului Sfânt; şi acum sufletul meu tânjeşte după Tine. Inima mea s-a îndrăgostit de Ti­ne şi mă rog Ţie: Dă-mi să rămân până la sfârşit în iubirea Ta; dă-mi pentru iubirea Ta să îndur toate întristările şi bolile.”

Frică şi cutremur cuprind sufletul meu când vreau să scriu despre iubirea lui Dumnezeu.

  Sufletul meu e sărman şi n-are putere să descrie iubi­rea Domnului.

Şi sufletul e cuprins de spaimă, dar, în acelaşi timp, nă­zuieşte să scrie măcar un cuvânt despre iubirea lui Hristos.

A scrie aceasta istoveşte duhul meu, dar mă sileşte iu­birea.

Omule - neputincioasă făptură.

Când harul e în noi, duhul se aprinde şi se avântă spre Domnul ziua şi noaptea, pentru că harul leagă sufletul să-L iubească pe Dumnezeu, şi el se îndrăgosteşte de El şi nu vrea să se smulgă de la El, pentru că nu poate să se sature de dulceaţa Sfântului Duh.

Şi iubirea lui Dumnezeu nu are sfârşit.

Cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv L-a cerce­tat cu harul Lui; şi dacă Domnul l-ar fi întrebat: „Vrei să-ţi dau încă şi mai mult?”, pentru neputinţa trupului sufletul ar fi răspuns: „Tu vezi, Doamne, că dacă mi-ai da mai mult, aş muri”, pentru că omul e mărginit şi nu poate pur­ta plinătatea harului.

Astfel, pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ de slava Domnului. Şi nimeni nu poate pricepe cum dă Domnul sufletului harul Său.

Bun eşti Tu, Doamne. Mulţumesc milei Tale: Tu ai re­vărsat peste mine Duhul Tău Cel Sfânt şi mi-ai dat să gust iubirea Ta pentru mine, mult greşitul, şi sufletul meu e atras spre Tine, Lumină neapropiată.

Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu însuţi, Cel Mi­lostiv, n-ai binevoi să Te faci cunoscut sufletului? Şi el Te-a văzut şi a cunoscut pe Ziditorul său ca pe un Dumne­zeu bun, şi sufletul meu vrea nesăturat să fie cu Tine tot­deauna, fiindcă Tu, Cel milostiv, ai atras sufletul prin dra­gostea Ta, şi sufletul a cunoscut iubirea Ta.

Tu vezi, Doamne, cât de neputincios şi păcătos e su­fletul omului, dar Tu, Cel milostiv, dai sufletului puterea să Te iubească, şi sufletul se teme să nu piardă smerenia pe care vrăjmaşii încearcă să o ia de la el, fiindcă atunci harul Tău părăseşte sufletul.

Ce să dau în schimb Domnului meu?

Sunt un ticălos, Domnul ştie aceasta, dar îmi place să-mi smeresc sufletul şi să-1 iubesc pe aproapele meu, chiar dacă el m-a ocărât. Neîncetat îl rog pe Domnul ca, El, Cel milostiv, să-mi dea iubirea de vrăjmaşi, şi prin milostivi­rea lui Dumnezeu am simţit ce este iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui; ziua şi noaptea cer de la Domnul iubirea şi Domnul îmi dă lacrimi să plâng pentru întreaga lume. Dar dacă osândesc pe cineva sau îl privesc de sus, lacrimile seacă şi atunci în suflet lucrează urâtul; şi iarăşi încep să cer de la Domnul iertare şi, Domnul Cel milostiv mă iartă pe mine, păcătosul.

Fraţilor, scriu înaintea feţei Dumnezeului meu: smeriţi-vă inimile voastre şi veţi vedea mila Domnului, şi încă de pe pământ veţi cunoaşte pe Ziditorul ceresc şi sufletul vostru nu va cunoaşte saturare în iubire.

Nimeni nu poate cunoaşte de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-L învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră iubirea lui Dumnezeu se face cunoscută prin Du­hul Sfânt şi de aceea vorbim despre ea.

Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!”

 Domnul e atât de drag şi vrednic de iubit, încât din pri­cina iubirii Lui sufletul nu-şi mai poate aduce aminte de altcineva. Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi schimbă până într-atât tot omul, că el uită chiar şi de propriii lui părinţi.

Sufletul care a cunoscut deplin pe Domnul şi s-a des­fătat de El nu mai doreşte nimic altceva şi nu se mai ali­peşte de nimic din cele de pe pământ şi, chiar dacă i s-ar pune înainte o împărăţie, n-ar voi-o, pentru că iubirea lui Hristos e atât de dulce şi ea bucură şi veseleşte atât de mult sufletul, încât chiar şi o viaţă împărătească nu-1 mai poate desfăta.

Aş vrea să spun acum un cuvânt, pe cât mă luminează harul lui Dumnezeu, despre măsurile iubirii lui Dumnezeu.

Când omul se teme să nu întristeze pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, aceasta e prima iubire. Când ci­neva are mintea curată de gânduri, aceasta e a doua iubi­re, mai mare decât prima. A treia, mai mare încă, e atunci când cineva are în chip simţit harul în suflet. Iar când ci­neva are harul Duhului Sfânt şi în suflet şi în trup, aceasta e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păzeşte acest har vor fi sfinte moaşte, ca acelea ale mucenicilor sau ale prorocilor sau ale cuvioşilor şi ale celorlalţi mari sfinţi.

Cine rămâne în această măsură, pe acela nu-1 mai în­şeală iubirea fetelor, cu care se desfată toată lumea, căci dulceaţa iubirii dumnezeieşti face sufletul să uite tot ce-i pământesc. Harul Sfântului Duh atrage sufletul să iubeas­că pe Domnul deplin şi în această plinătate a iubirii Domnului sufletul nu mai e atins de lume, deşi trăieşte pe pă­mânt.

Suntem mândri cu mintea şi de aceea nu putem sta în acest har şi el se depărtează de suflet şi atunci sufletul tânjeşte după el şi îl caută din nou cu lacrimi, plânge şi suspină, şi strigă către Domnul:

„Dumnezeule, Milostive, Tu vezi cât de întristat e sufle­tul meu şi cum tânjesc după Tine!”

N-a fost pe pământ om atât de blând şi plin de iubire ca Domnul nostru Iisus Hristos, în El este bucuria şi veselia noastră. Să-L iubim, iar El ne va duce în împărăţia Lui, unde vom vedea slava Lui.

De patruzeci de ani, iată, de când Domnul mi-a dat prin Duhul Sfânt să cunosc iubirea lui Dumnezeu, mă în­tristez pentru norodul lui Dumnezeu.

O, fraţilor, nimic nu e mai bun ca iubirea lui Dumne­zeu, când Domnul aprinde sufletul de iubire pentru Dum­nezeu şi aproapele lui.

Mare e mila Domnului: sufletul a cunoscut pe Dumne­zeu, Tatăl său Ceresc, şi plânge şi se mâhneşte: de ce am întristat atât de mult pe Domnul? Şi Domnul îi dă iertarea păcatelor, şi atunci e o bucurie şi o veselie să iubească pe Ziditorul său şi pe aproapele, chiar şi să plângă pentru el, ca Domnul Cel Milostiv să ia orice suflet Ia El, acolo unde ne-a gătit loc prin pătimirile Sale pe cruce.

Cine a cunoscut dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, când sufletul lui e încălzit de har şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe fratele lui, acela ştie în parte că „împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru” [Le 17, 21].

Milostive Doamne, mare e iubirea Ta faţă de mine, pă­cătosul. Tu mi-ai dat să Te cunosc, Tu mi-ai dat să gust ha­rul Tău. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” [Ps 33, 9].