Întoarcerea acasă

Așa că în luna mai am obținut concediul nefolosit. Au trecut șase ani de când am fost petrecut la gară de întregul sat. Dar acum, mă duc singur sau mai degrabă alerg acei cinci kilometri de la gară, iar sufletul îmi cântă: „El a fugit ca un vagabond din Sahalin, pe o cărare îngustă făcută de animale”. Era la amiază și de emoționat ce eram mi se părea că-mi sărea inima din piept.

În sfârșit, s-a zărit casa de la margine de sat. Din scrisori știam că e a noastră. Casa părintească nu mai era: a ars în timpul războiului, iar pe aceasta era greu de a o numi chiar o colibă, semăna mai mult cu un coteț. Am bătut la ușă. Tăcere. Apoi văd o fetiță de vreo nouă-zece ani alergând prin curte și a fugit undeva. M-am așezat pe verandă. Puțin mai târziu, am auzit conversația:

— E un nene...

— Care nene, cine?

— Nu știu, un nene străin.

Au intrat în curte și mă arată:

— Iată acest nene...

Raia se ținea de mâna fratelui mai mare, Volodea.

— Frățioare, Grișa, tu ești?

— Cine mai poate fi? M-ați luat drept hoț sau ce...

Mai multe cuvinte n-am avut. Ne-am îmbrățișat. Să vorbim nu puteam, doar plângeam.

— Raia, acesta este fratele nostru...

Fata stătea în mijlocul curții neștiind ce se întâmplă.

— Acesta este fratele nostru Grișa.

M-am apropiat și am sărutat-o.

— Desigur, cum ar putea să mă știe, avea numai trei ani când am plecat.

Stăteam în picioare în curte, vorbind. Era după masa de prânz, și vacile, conduse de văcarii nerăbdători se întorceau acasă.

— Grișa, acum vei vedea ce ajutor am, Vaniușa are deja doisprezece ani.

Intră Vanea. Frumos, privirea nu ți-o puteai rupe de la el. Niște ochi mari și negri ca cărbunele și inele negre ca smoala căzute pe frunte. M-a împuns ceva în piept: era copia tatălui meu. Băiatul nu m-a recunoscut, iar mie mi-a fost oarecum că n-am îndrăznit să-l îmbrățișez.

— Iar Olea unde-i? i-am întrebat.

— Va veni în curând, ea plivește sfecla, iar după-amiază vine să mulgă vaca.

Sau auzit voci de fete, zgomot, râs.

— De parcă nu ai nicio durere, tot mai glumești...

— Am plâns destul, cât se mai poate, nu mai am nici lacrimi. Fără întârziere fetelor, astăzi vom lucra până târziu, vom termina primele bucata noastră.

Fără să ne acorde vreo atenție, din mers dă ordinul:

— Volodea, azi mulgi tu vaca, eu doar voi prânzi și plec. Cheamă-ți prietenii în casă, împreună vom prânzi, apoi vei vorbi.

— Olea, acesta este...

Seara, la fel: nu mă aștepta, te vei descurca singur.

Ea a venit mai aproape de noi. Stă înlemnită, se uită la mine și se poticnește, vrea ceva să spună, dar nu poate.

— Olea, acesta este Grișa!

M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o.

— Tu... Grișa... mai mult n-a putut spune. Lacrimile au curs șiroi și doar din când în când spunea cu glas scăzut: „Dragul meu... Grișa... ”

Raia și Vanea, văzând lacrimile noastre, de asemenea au început să plângă.

— Ce stăm în mijlocul curții, hai să intrăm în casă.

Pe perete atârna un portret al părinților, înconjurat de o panglică neagră. Olea a prins privirea mea și a început să plângă din nou.

— Tată, mamă, priviți a venit acasă. Tată, privește, iubitul tău fiu trăiește.

Noi îmbrățișându-ne toți cinci stăteam în picioare, în mijlocul camerei și plângeam. Olea mă privește, apoi strânge strâns copiii în brațe:

— Sărmani mei orfani, oamenii răi au luat pe tata și pe mama, dar Dumnezeu este milostiv, El ne-a întors frățiorul nostru.

În casă, au intrat fetele și au început să plângă. Văzându-le, îi zic surorii mele:

— Olea, la tine au venit!

Când le-a observat, a fugit spre ele, plângând în hohote. Noi cu Volodea am început să le liniștim pe toate. Apoi Olea ca și cum a uitat, le-a spus:

— Ce fac? Voi fetelor, n-ați prânzit, iar eu pe Grișa nu l-am hrănit. Stați la masă să prânzim împreună.

— Mulțumim, noi am mâncat deja. Tu rămâi acasă, noi și fără tine ne vom descurca.

Volodea s-a dus să mulgă vaca, iar Olea a rămas să servească pe masă. Prânzul a fost foarte modest: borș de urzici și mămăligă cu laptele pe care l-a adus Volodea.

— Ei frate, nu ne-am văzut de șase ani, dar cu alcool nu te voi servi; în casa mea nu va fi așa ceva, eu sunt creștin. Ne vom ridica și vom cere binecuvântarea a zis Volodea.

Ca odată în copilărie, am prânzit cu familia, doar că servea nu mama, ci Olea.

— Dar unde e Dusea, de ce nu e la masă? am întrebat eu brusc.

— O Grișa, ea este căsătorită, nu trăiește cu noi, ne vedem rar. Trăiește aproape de Harkov, în Dergaci. Putem s-o vizităm, dacă vrei.