Înaintașii noștri în credință

Într-o primăvară, Domnul a îngăduit să merg în comuna Calafindești, undeva, departe, în nordul Bucovinei. Am mers cu plăcerea de a-mi revedea rudele dragi, dar și cu durerea că trebuia să petrec pe ultimul drum pe uncheșul Archip, bărbatul lui moșica Sabina, acest om care povestea în fermecătorul grai moldovenesc minunile lui Dumnezeu. Mulți ani a fost o binecuvântare pentru familia mea. În urma lui a lăsat copii care cunosc Calea adevărată și au nădejdea că într-o zi îl vor vedea în Împărăția lui Dumnezeu.

Urcând mai sus pe dealul abrupt al satului, am mers la familia Popovici. Și cu ei sunt rudă și tare îmi era dor să îi văd. Deși soții Valeria și Leonte erau trecuți demult de 80 de ani, nu se puteau plânge că sunt părăsiți. Casa lor era deschisă mereu pentru oaspeți și Dumnezeu le trimitea de pretutindeni frați care veneau să-i vadă și să-i audă mărturisind despre „vechea credință”.

Intrând pe ușa micii încăperi, am fost uimită de aspectul fratelui Leonte. Cu părul argintiu și fața roz, cu zâmbetul blând și bun, figura lui luase deja trăsături îngerești. Dar câți știu că el a fost închis pentru credință și condamnat la 25 de ani de închisoare? Un decret guvernamental i-a dat posibilitatea să iasă după o detenție de 5 ani și jumătate. Câți știu că a suferit torturi de nedescris, că a fost coleg de celulă cu renumitul Richard Wurmbrand și Vasile Răscol? Câți știu că ar fi putut să plece demult din țară, dar a preferat să Îl slujească pe Dumnezeu în mijlocul neamului în care s-a născut. Șirul amintirilor lui sunt copleșitoare.

A fost o binecuvântare să-l ascult pe acest om. A trebuit să pun întrebări insistente, ca să aflu că fiind în detenție, la una din închisori a avut probleme la piciorul stâng. A fost dus cu lanțurile la picioare la cabinetul medical. Acolo, i-au scos lanțul, l-au operat pe viu, apoi i-au pus lanțul la loc și l-au dus în celulă. Tot atunci fusese adus în spital un băiețel de 10 ani în stare gravă. Fusese electrocutat și i se amputaseră ambele picioare. Zăcea vârât în pansamente și plângea. Avea neapărat nevoie de transplant de piele, altfel murea. Fratelui Leonte i s-a făcut milă de el și s-a oferit să-i dea 20 de centimetri de piele pentru a-l salva. Și băiețelul a trăit.

Acestea sunt doar niște frânturi din multele lui amintiri. Le-am strâns ca pe o comoară și le aștern pe hârtie. Doresc să fie o îmbărbătare pentru credincioșii noii generații, care foarte curând se vor confrunta cu necazurile vremurilor din urmă.

Vizita mea la această familie m-a ajutat să văd ce înseamnă o bătrânețe binecuvântată de Dumnezeu. Câți bătrâni din lume nu se plâng că sunt părăsiți de copiii lor! Dar aceștia de-abia făceau față la asaltul de musafiri. Nu este aceasta o cinstire față de perii lor cărunți? Așa a fost când am ajuns și eu la ei. Sora Valeria îndata mare a lăsat deoparte barabulele pe care tocmai voia să le strângă și m-a primit cu mare plăcere în casa ei. Am avut o părtășie minunată și am vorbit între noi cu psalmi și cu cântări de laudă.

Prezența lui Dumnezeu a coborât ca un susur blând și ne-a atins pe toți. Ne-am sculat de pe genunchi cu lacrimi de bucurie și pocăință. Timpul a fugit și nu am știut când s-a făcut noapte. M-am despărțit de ei cu regret și cu dorința de a mă reîntoarce, ca să mai culeg câteva amintiri minunate de la acești martiri ai credinței.

La 15 mai 2005, fratele Leonte Popovici și-a sfârșit alergarea și a fost chemat acasă de Domnul. Acum este în norul de martori nevăzuți.