Evanghelizare nocturnă

Cu mulți ani în urmă, mă întorceam împreună cu soțul meu de la o Școală Biblică din Norvegia. Înainte de plecare, el s-a rugat Domnului să-i dăruiască un suflet pe care să-l câștige pentru cer. Acum, ne aflam în tren către țara noastră și călătoria era anevoioasă. Aveam de petrecut două nopți pe tren și ne simțeam deja obosiți. Lumina din vagon se defectase și ușa nu se închidea bine. Eram singuri în compartiment și dormeam pe banchete. Aveam grija bagajelor și ne temeam de hoți. Eu mă rugam Domnului să ne apere mai ales de țigani, care în perioada aceea făceau ravagii în trenurile de noapte. Spre surprinderea mea, în a doua noapte, imediat ce am pătruns pe teritoriul românesc, în jurul orei două, ușa compartimentului s-a deschis brusc și a intrat... o ceată de țigani. Era un bărbat tânăr, îmbrăcat cu pantaloni largi, care purta pe cap o pălărie cu boruri mari și era însoțit de trei femei cu fuste crețe. Nu le vedeam chipurile, dar eram tare supărată că prin venirea lor, nu mai puteam să dorm comod pe banchetă. Nu înțelegeam de ce a îngăduit Domnul să vină tocmai în compartimentul nostru! Lor însă nu le păsa. Aveau bilete, de aceea s-au așezat confortabil fiecare la locul lui și au căutat să fie deosebit de respectuoși. Dar eu eram neîmpăcată. Mă luptam din răsputeri cu somnul și mă rugam în gând neîncetat: „Doamne Isuse, Te rog să-i scoți cât mai repede din compartimentul nostru, ca să mă pot odihni.” Domnul, însă, care e un Părinte îndurător, nu a ascultat imediat rugăciunea mea, iar eu nu înțelegeam rostul acestei situații neprevăzute. La un moment dat, bărbatul acela ne-a întrebat politicos despre organizațiile de tip Caritas, care tocmai atunci se înființaseră în România. Soțul meu l-a lămurit în privința aceasta și el i-a mulțumit pentru explicație. Ar fi vrut să-și încerce norocul la ele, dar acum nu-i mai trebuiau. Eram toropită de somn, în compartiment era întuneric, nu ne vedeam fețele, ci doar din când în când străfulgera lumina câte unui stâlp de telegraf. Discuția dintre ei doi a continuat însă și pe alte teme. Așa au început să vorbească de cele sfinte și observam cum omul acela se interesa tot mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu și voia să știe adevărul. Foarte repede, el a înțeles miezul credinței și s-a hotărât să se predea Domnului chiar acolo. În timp ce rostea rugăciunea de pocăință, a început să plângă cu lacrimi sincere și a fost profund mișcat. Eu uitasem total de somn și eram năucită de întorsătura pe care o luaseră lucrurile.

Totul se petrecuse cu mare viteză, între două stații de tren. După ce a rostit rugăciunea de predare, bărbatul a mai apucat să schimbe câteva cuvinte cu noi, apoi, uitându-se pe geam a văzut că ajunseseră la stația unde trebuia să coboare. Și-a luat repede rămas bun și împreună cu mica lui ceată s-a îndreptat spre ușă. Când una din însoțitoarele lui a trecut pe lângă mine, mi-a spus: „Domnul Isus să te binecuvânteze!” și am știut că lucrarea de întoarcere a acelui bărbat se datora lacrimilor ei fierbinți. Era mama lui și Îl slujea pe Domnul de multă vreme.

I-am privit cu dragoste în timp ce mergeau pe peron și ne făceau cu mâna. Când intraseră în compartiment pe neașteptate noaptea, îi privisem cu neplăcere ca pe niște intruși, iar acum îi priveam cu dragoste în Hristos ca pe niște frați scumpi. Și mai mult, am mulțumit Domnului pentru acest incident care a împlinit și rugăciunea soțului meu și „i-a dăruit un suflet”. Apoi Și-a adus aminte și de oboseala mea și până la București ne-a dat posibilitatea să ne odihnim bine, că nu ne-a mai deranjat nimeni. Pentru toate, lauda este numai a Lui, fiindcă „... din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile.”