Deportați în stepele pustii ale Kazahstanului

Câțiva bărbați s-au depărtat prin întuneric, cercetând împrejurimile, apoi s-au deplasat câțiva zeci de metri, după o dungă de pământ unde curentul rece nu se simțea așa tare. Acolo s-au strâns unii în alții și au așteptat dimineața. Nu era nevoie de strajă, fiindcă toată lumea era trează; mai trează ca în plină dimineață. Necunoscutul ce se întindea în întunericul din fața lor inspira o teamă sinistră. Nu mult după aceea și-au dat seama că întunericul prinde glas: mai întâi noaptea a fost sfâșiată de un urlet prelung care le-a trezit fiori în oase. Apoi au urmat alte urlete...

— Lupii...

— Am numărat mai mult de zece urlete. Trebuie să fie o haită flămândă...

— Ne-au adus aici ca să ne sfâșie lupii...

Tot felul de păreri sinistre circulau în șoaptă de la gură la gură.

— Nu sunt în haită. Urletele se aud în diferite părți. Și dacă nu sunt în haită nu vor ataca un grup, a fost părerea unui bărbat mai trecut de vârstă care se numea Simidaru.

— Și se pare că sunt și altfel de urlete decât de lup...

Se iveau zorii! Urletele animalelor sălbatice și ale păsărilor de noapte s-au stins. Fără să-și dea seama, privirile majorității erau îndreptate spre răsărit, ca și cum lumina pală a dimineții, ce se răsfrângea de peste crestele unor munți îndepărtați, le-ar fi adus salvarea. Era foarte rece. Când se puteau întrezări denivelările de relief, toți priveau în jur curioși. O curiozitate însoțită de teamă. Asta pentru că dorința de a afla unde se găsesc era depășită de așteptarea ca cineva să apară și să îi încoloneze iarăși pentru a-i duce undeva...

Era deja ziuă! Toți însă continuau să stea îngrămădiți unii în alții după un deal mic, care îi apăra de același curent rece care a bătut toată noaptea. O ceață spumoasă se ridica încet lăsând ca soarele să-și intre în drepturi: părea să prevestească o zi caldă. Erau pe un podiș presărat cu stânci mici și bolovănoase, situate la distanță unele de altele. Teren mai degrabă drept decât în pante. Ceva dealuri se întindeau peste tot la orizont și niște munți într-un lanț de la nord spre est, la o distanță foarte mare; abia li se zăreau crestele. Și iarbă peste tot. Încă verde, dar un verde de toamnă. Și-au dat seama că vegetația a depășit perioada de creștere și mergea spre uscare.

La un moment dat, un copil a început a scânci în brațele mamei lui. Apoi și alții... Și-au dat seama că vremea apei colorate căreia îi ziceau ceai, cu care au fost „serviți” în timpul călătoriei lor, a trecut. Copiilor le era foame. Foame le era tuturor. Și nimeni nu venea de nicăieri... Au început a se uita întrebători unii la alții. Nea Grigoi, un om de aproape 60 de ani, cel care slujea ca și conducător de adunare între ei la Evghenia, s-a ridicat pe un bolovan mai mare:

— Oameni buni și fraților, câtă vreme nu hotărăsc alții ce să facem și putem face cum credem noi că este bine, noi credem că este bine să începem cu Dumnezeu, la fel ca în fiecare zi acolo în satul nostru...

Când a ajuns aici barba a început a-i tremura, a plâns și a continuat cu emoție în glas:

— Unde poate că Dumnezeu ne va îngădui odată să ne întoarcem...

Toată mulțimea celor 49 de persoane s-au ridicat la rugăciune și un vuiet cald de voci s-a răspândit în aerul rece al dimineții. Dacă neastâmpărul copiilor nu i-ar fi stingherit, poate că rugăciunea ar mai fi durat. Când au încetat, pe fețele lor radia bucuria care vine din rugăciunea sinceră. În următoarele momente însă, îngrijorarea a pus stăpânire din nou pe fiecare din ei. Nea Grigoi nu mai știa ce să spună...

— Să stăm jos... , interveni Adam Morun.

Fiecare și-a căutat un loc pe hainele pe care le mai avea cu el.

— Eu am câteva bucăți de pâine, păstrate... Dacă cineva mai are ceva, să spună și să hrănim puțin copiii până la zece ani. Noi ceilalți să mai răbdăm. Și dacă mai rămâne, să mai păstrăm pentru copii.

În timp ce copiii îmbucau cele câteva bucăți de pâine goală, câțiva bărbați se sfătuiau cu glas scăzut. Au mai stat acolo până pe la amiază, apoi s-au îndreptat spre sud. Ceea ce a contat cel mai mult în alegerea lor a fost depărtarea de urletele din noaptea trecută: în sud, copacii erau mai rari, prin urmare sălbăticiuni mari mai puține. Așa au mers până spre seară fără să fi întâlnit urme de trecerea vreunui om. Pornirea a fost mai energică, dar degrabă mersul lor a devenit unul specific oamenilor înfometați, având și copii pe care cu greu îi puteau căra în brațe și pe umeri. De la un timp, privirile tuturor s-au plecat din mers spre a scruta pământul pe care călcau, pentru a putea deosebi vreo iarbă sau vreo rădăcină care să se dovedească bună de mâncat. Când deja seara părea a fi nu departe, s-au oprit.

— Acolo, arătă cu mâna spre un tufiș, poate găsim un loc bun de înnoptat, a spus Adam.

— Acolo s-ar putea să fie sălbăticiuni, a protestat o femeie.

— Dacă acolo sunt sălbăticiuni, atunci la noapte sigur vor fi și aici.