Cum am zburat când nu aveam șanse și cum am „ratat” avionul, când am ajuns la timp

Când aveam puțin peste 20 de ani, aveam un „talent”(sau talant) special de nepunctualitate. Întârziam oriunde: la cursuri, la facultate, la întâlniri, la tren... Nu mă laud cu asta, e doar o explicație pentru ce va urma. Dar aveam „șansa” și pilda trenurilor comuniste care întârziau des și atunci, ca și acum, uneori și la plecarea din București.

Când am zburat prima dată, era cu ocazia grevelor CFR, cam la un an de la revoluția... . . capitalistă.

Am locuit la cămin toată facultatea, 3 ani cu domnișoarele mediciniste, 3 ani la familiști UMF. Când am încercat să îmi cumpăr bilet de avion (prima dată în viață), era cu o zi înainte de zbor. Ridicol, nu-i așa? Chiar și pentru 1990, decembrie.

Mai întâi, nu aveam bani suficienți pentru biletul de avion, despre care auzisem că ar fi mai scump decât biletul de tren clasa I. Nu mai erau decât puține camere locuite în cămin în ultima zi înainte de vacanța de iarnă. Dar am găsit(după ce m-am rugat) o studentă care să-mi cumpere Guban-ii noi, cu tocuri excesiv de înalte. Aveam bani, de-acum, dar nu era prea târziu pentru biletul de avion? La acel oficiu Tarom, s-au holbat neîncrezători la mine și mi-au declarat fără drept de apel că nu mai era nici un loc liber la zborul București-Timișoara. (Soțul meu era repartizat cu serviciul, din vara lui 1990, la Timișoara și la el voiam să merg). Dar m-am rugat în gând și am bâiguit ceva despre greva CFR și, deodată, a doua mică minune:

„Cred că mai avem un loc... pentru dvs”, a spus funcționarul, cam la fel de uimit ca și mine. Slavă Domnului! Aveam bilet, însă nu aveam suficientă minte ca să caut să reperez de atunci aeroportul Băneasa. De acolo trebuia să plec a doua zi, dimineața la 9. Normal era să fiu la aeroport cel puțin la ora 8, dar pe la 8:30 înotam cu sârg prin nămeți străduindu-mă să ajung la Băneasa... . ca la Gara de Nord... Adică în ultimul moment. Speram că Tarom e un fel de CFR în aer (ceea ce a și devenit după zeci de ani de capitalism intens).

Cu traficul îngreunat de zăpadă și de ninsoarea abundentă din acea zi de decembrie, am ajuns la aeroport la ora 10, aparent inutil. Dar, pentru mine, de curând credincioasă, s-a produs un al treilea mini-miracol: din cauza plafonului jos de nori și a potopului de zăpadă, nu decolase nici un avion. Din nou am rostit rugăciuni fierbinți și minunea mea, a călătoriei, s-a produs: la ora 17 au decolat doar două avioane: cel de Iași și, desigur, aeronava cu destinația Timișoara. M-am simțit o fiică privilegiată a Împăratului, deși nu eram decât un bebeluș în credință, pe care Domnul îl purta pe brațe. Zborul mi s-a părut minunat, înălțător, ca un fel de zbor de îngeri, deși scurt, căci a durat 45 de minute. La aeroportul din Timișoara mă așteptase toată ziua soțul meu. Ce bun e Domnul, plin de milă și măreț!

După 15 ani și 4 luni, în aprilie 2006, mi s-a oferit șansa nesperată de a călători la Roma, sponsorizată. Pe atunci mi se părea un păcat să-mi risipesc banii pe călătorii în străinătate, căci aveam trei copii minori și un soț pensionat medical. Dar, ce să vezi? Nu dormisem deloc noaptea, deoarece călătorisem între 1-6 a. m de la Craiova până la aeroportul Otopeni, în timp ce sacoșa mea(pe care o credeam eronat bagaj de cală), era în portbagajul unei alte mașini, care ne urma, la distanță. Nu știu de ce nu încăpuse în autoturismul în care eu mă aflam în spatele șoferului; mărturisesc că nu eram nici una prea pântecoasă.

Această sacoșă ghinionistă pe care am așteptat-o la aeroport până la 8:45 în loc să-mi fac check-in împreună cu colegele a intrat pe umărul persoanei ce răspundea de ea în avionul din acea dimineață, dar eu nu! Am fost ca în nuvela „Proștii ” de Rebreanu: plecată din timpul nopții de acasă, ajunsă la aeroport cu 3 ore înainte de zbor, cu actele în regulă, am pierdut totuși avionul, căci check-in-ul se încheiase când eu eram gata să plec fără sacoșă.

Mai exista un zbor de după-amiaza spre Roma, iar reprezentantul aceleiași firme-sponsor s-a agitat și mi-a cumpărat un alt bilet dus-întors, ca să nu ratez vacanța la Roma. Acea firmă nu mi-a mai oferit nimic ulterior, deoarece eu am fost cea mai „scumpă” dintre toți medicii și necesitasem, din prostie, un al doilea rând de bilete, mai costisitoare. (primele erau cu reducere, cam 50 de euro, căci urma Paștele catolic).

Cel mai drăguț a fost că avionul al doilea trebuia să decoleze la ora 17 și a fost amânat(delayed) până la ora 18. Până atunci, surmenată cum eram, am început să mă tem de prăbușiri. Am sunat un frate proroc( în care aveam încredere) ca să îl întreb dacă era cazul să mai zbor, dacă nu mă pândea cumva cel rău în aer. Profetul mi-a răspuns degajat că vede frică în atitudinea mea și m-a asigurat că „drumul era deschis înaintea mea”. Așa că am ajuns în Roma cu o întârziere de peste 9 ore și am servit masa de seară la ora 22. Dar, de a doua zi, ca o contraofensivă pentru prostia pe care o dovedisem, am pornit să explorez Roma singură, cu o hartă și cu bilete de transport pe toate mijloacele. Căci ghidul, care în Vatican dorea să ne arate doar Capela Sixtină și pinacoteca cu tablourile lui Rafael, m-a nemulțumit total(stătusem 2,5 ore la coadă la intrare și a pretins că scăpasem ieftin). Eu am vizitat, fără grup, și muzeul egiptean și pe cel etnologic creștin. Mai târziu, la Roma am vizitat și catacombele de la San Callisto, de care colegii mei medici nici nu auziseră, ca și casa Domitilla. Dintr-o casă a unei patriciene de la curtea cezarului se putea coborî într-o basilică subterană, de unde pornea un labirint de catacombe. Acolo, pe lângă rămășițele martirilor îngropați în firide, se aduna Biserica Subterană a prigoniților veacului al doilea după Cristos. Poate asta dorea Domnul să-mi arate când mi-a dăruit o vacanță de 4 zile la Roma: cum trăiau și cum se închinau primii creștini. De asemenea, mi-a arătat că Roma nu mai era Babilonul cel mare. Oare eu ce aveam în comun cu martirii, cu excepția mărturisirii aceleiași credințe? Cred că toate se plătesc sau se răsplătesc in viața aceasta sau după ea. Simetric, după un zbor nemeritat, am pierdut unul gratis, dar Domnul mi l-a recuperat și pe acesta.

Te laud, Doamne Isuse și Te preamăresc pentru toate călătoriile pe care mi le-ai dat în dar, prin Har, și în care am învățat lucruri noi despre Tine... și despre mine! Amin!

P. S.

Această mărturie a fost scrisă în timpul unei călătorii cu trenul. Mă inspiră orice voiaj în care nu sunt eu șoferul.