Citind despre Domnul Isus

S-a căsătorit înainte de a împlini 20 de ani cu o fată din sat, desigur, de aceeași clasă socială cu el, adică dintre cele sărace. Cu mâinile lor au clădit casa, ceva mai mare decât se obișnuia în sat, pe ideea că: „Doară pământ este!” După cum spunea Vasile cu privire la materialele de construcții pe care le-a folosit. Fata nu știa carte, ca de altfel majoritatea sătenilor, însă Vasile dorea mult să-i citească din Cartea lui. Nimeni nu știa încă despre cartea ereticului care ajunsese la el, măcar că trecuseră deja câțiva ani.

Se gândea că dacă s-ar afla că a dezgropat Cartea și că se găsește la el, s-ar putea să împărtășească aceeași soartă ca a fostului ei proprietar: oamenii vor ocoli casa lui și poate că... cine știe dacă nu cumva nevasta lui va pleca de la el, cum a plecat nevasta omului aceluia! Aceasta a devenit o frământare pe care o revărsa adesea pe genunchi în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu. Dar cu cât se ruga, cu atât devenea mai conștient că nu Dumnezeu, ci el trebuia să ia o decizie. Și a luat-o. Într-o seară, și-a chemat nevasta și a început să-i citească din Carte. S-a gândit să-i citească din Evanghelia după Matei, despre propovăduirea și lucrările Domnului Isus. Femeia îl privea ascultând uimită apoi la un timp a lăsat capul în jos și a început să plângă încet. Vasile s-a oprit din citit și a întrebat-o ce este, iar aceasta spre uimirea lui i-a răspuns:

— Cel despre care citești tu este aici... Sunt sigură că Domnul Isus este acum aici în cameră cu noi numai că nu știu să explic asta. Eu îl simt...

După câteva clipe de tăcere în care nici Vasile nu știa ce să spună, pentru că nu se aștepta ca nevasta lui să iubească Cartea așa dintr-o dată, ea continuă:

— Vasile, va rămâne la noi de acum sau va pleca?

— Eu nu știu ce să spun și... cea mai mare nenorocire e că nu cunosc pe nimeni care să știe. Popi și oameni de rând, nimeni nu știe despre învățăturile Cărții, de parcă ar fi doi Dumnezei: unul ortodox și unul al Cărții. Și totuși Dumnezeul Cărții este viu; vezi și tu că este aici cu noi în cameră...

— Și aduce o pace și o bucurie cum nu am cunoscut niciodată... , adăugă Casandruța cu glas visător.

A doua zi de dimineață, Casandruța îi spune soțului ei cu un glas oarecum speriat:

— Vasile, cred că este bine să citești iarăși din Carte. Am impresia că Domnul pleacă...

În toamna acelui an, Vasile a trebuit să lucreze două săptămâni departe în pădurile de sub munte la lemne. La întoarcere, se așezase o vreme de burniță rece care părea că va rămâne veșnic: zi și noapte ploua întruna. Oameni și cai uzi până la piele au intrat în sat împreună cu carele cu lemne de foc. Toți doreau să ajungă la adăpost pentru a se putea usca și încălzi. Când a intrat în curte, Vasile a lăsat calul în ploaie și s-a dus direct la nevastă-sa care îl aștepta pe prispă:

— Casandră, în Voivodina sunt credincioși care citesc Cartea...

— Da, unde-i Voivodina?

— Dincolo de păduri, înspre apus.

— Cât timp se face până acolo?

— Pe jos, cred că o zi de dimineață până seara.

— Mergem?

Abia atunci Vasile și-a adus aminte de calul ud și de hainele lui ude de asemenea până la piele. A început să râdă și a întrebat:

— Acum?

Au rânduit toate, vorbind în același timp despre noua lor descoperire. Părea că de asta depinde viața lor, cel mai important lucru. S-au dus să se culce, dar nu puteau dormi. La un timp, Casandra s-a ridicat într-un cot și a spus hotărâtă:

— Nu se mai poate. Vasile, hai să plecăm acolo chiar mâine. Poimâine este duminică; poate că oamenii aceia duminica o să aibă mai mult timp de noi decât în alte zile. Ce zici?

— Calul e obosit din pădure... , a răspuns el îngândurat.

— Vasi al meu totdeauna găsește rezolvare. Asta știu... Așa că eu mă scol să pregătesc cele trebuincioase pentru drum.

Sâmbătă seara călătorii întrebau în Voivodina unde ar putea găsi oameni care citesc Scriptura.

— La Biserică, le-au răspuns cei dintâi întâlniți.

— Ăăăă... cum să spun eu: eretici aveți în sat?

— Daaa. Acum au început a se-nmulți ca drojdia.

În noaptea aceea, le-a rămas puțin timp de dormit. Familia Melenciuc a avut o mulțime de întrebări. A doua zi, s-au întâlnit cu toți pocăiții, iar seara s-au dus în altă localitate la alți frați. Luni mergeau spre casă plini de bucurie, hotărâți să se întoarcă pe sâmbăta care urma. În plus, duceau cu ei o altă carte: Scriptura întreagă. Până a ajunge în sat, planurile lor erau bine puse la punct. Primul pas: sâmbătă vor mai pune un cal la căruță, o vor umple cu oameni și se vor întoarce la Voivodina, să asculte și alții cuvintele vieții veșnice. Și apoi, într-o zi, vor fi și ei mai mulți în sat și se vor închina lui Dumnezeu după învățăturile Scripturii.