Cel îngropat s-a întors în cazarmă

Când luați fiind în cantonamentele de încorporare din Ucraina, în al doilea Război Mondial, și au fost solicitați pentru front, frații au refuzat să pună mâna pe armă, după convingerea împărtășită de mulți din cei botezați cu Duhul Sfânt. Rușii nu au stat prea mult la discuție în această privință. Un căpitan a fost însărcinat cu lichidarea lor. De îndată ce au ajuns la marginea unei liziere împădurite din apropiere, grupa de militari ruși de sub comanda căpitanului care i-a însoțit, i-a ciuruit cu tir de automate, apoi s-au năpustit asupra lor, măcelărindu-i cu paturile puștilor. Când totul era la pământ grămadă, au scos cazmalele de infanterie și au început să sape o groapă. Pământul fiind înghețat s-au limitat degrabă la ceva care să acopere cât de cât cadavrele. Și așa urmau să le dezgroape lupii ca pe atâția alții care au gunoit cu oasele lor dealurile Ucrainei, fără a se putea stabili foarte clar care meritau mai bine numele de fiare sălbatice, cei ce i-au îngropat sumar după ce i-au ucis cu sălbăticie, sau cei care i-au dezgropat mai apoi, dând la o parte cu ghiarele, cei câțiva bulgări de pământ aruncați în grabă.

După ce zgomotele pașilor grei ai soldaților ruși se îndepărtară, șuieratul prelung al viscolului a pus iarăși stăpânire pe pustiul alb. La un moment dat însă, în groapa comună, fratele Vitriuc s-a trezit. Încet, durerea crâncenă de la lovitura ce o primise în cap mai scăzu în intensitate și memoria aducea primele sclipiri de luciditate. Unde putea fi? Totul era întuneric. Dădu să miște, dar se vedea prins în ceva tare. Mișcă puțin capul și simți bulgări de pământ mișcând și ei, reci și colțuroși. Au fost împușcați și aici nu putea fi decât o groapă comună. Într-adevăr, undeva în dreptul spatelui simțea ceva moale și cald. Nu putea fi decât trupul altui frate de credință. Asta înseamnă că nu trecuse multă vreme de când au fost îngropați. Ostașii ruși oare au plecat? Oare cât de gros e stratul de pământ de deasupra? Să încerce? Oare are rost? Acestea erau întrebări care se amestecau în mintea încă tulbure de durere a acestui sfânt.

A încercat și a observat că bulgării de pământ înghețat aveau goluri între ei și puteau fi îndepărtați. A fost o muncă aprigă, nu atât de mult din cauza stratului de pământ, pentru că acesta nu era prea gros, ci din pricina durerilor crunte, ale unui om care a fost lovit până și-a pierdut cunoștința. La o vreme, după mai multe reprize de lucru, mâna dădu de aerul rece de afară. Așteptă puțin ca să vadă dacă nu cumva mai era cineva de pază. Liniștea de afară îl încurajă să continue și curând zări sclipirea stelelor pe cerul întunecat al nopții.

***

— Stai... cine ești?

— Sunt soldat Vitriuc...

— Ce cauți în afara cazărmii?

Alarma făcuse ca alți doi, trei militari din rondul de pază să se apropie cu armele gata de foc.

— Nu trageți, duceți-mă la căpitan!

După câteva momente, cu escorta după el, ajunge în fața căpitanului și salută după regulamentul milităresc.

— Tu ești Vitriuc?

— Da, eu sunt!

Genunchii căpitanului au început a tremura extrem de vizibil. Se uita cu groază la militarul din fața lui. În cele din urmă îngăimă:

— Ieri te-am îngropat...

— Da, dar Dumnezeu a făcut să mă trezesc și am ieșit...

— Du-te în cazarmă...

Pe Vitriuc căpitanul n-a mai îndrăznit să-l mai împuște încă o dată. El a rămas în cazarmă fără să știe de soarta celorlalți. Dar nici nu-l putea ține între militarii din grupa lui, pentru că dacă cineva ar fi dat de veste că cu privire la Vitriuc s-a încălcat ordinul, putea foarte bine ca el să îi ia locul între cei împușcați. I-a găsit o vină și l-a trimis în lagăr în Siberia.

După război fratele Vitriuc s-a întors acasă și a trăit până la 93 de ani.