Căsătoria unui orb

Ochii nu văd pe nimeni, dar când cineva începe să vorbească, îmi închipui imediat cum ar fi cel ce vorbește cu mine și chiar cum e îmbrăcat. Uneori, când îmi amintesc de școală, întreaga clasă apare în fața mea. Într-o sâmbătă seara, ședeam ca de obicei în apropierea casei, când am auzit deodată o voce:

— Mă recunoști?

— Zoia, tu ești? De unde vii?

Dintre miile de voci cred că eram în stare să-i deosebesc vocea: era o fată din clasa mea... Ea s-a așezat alături. M-am simțit obijduit de soartă, fiindcă nimănui nu-i trebuiam. Am auzit vocea ei înceată:

— Eugen, de ce plângi?

Eu n-am crezut-o: oare cu adevărat ochii mei pot plânge? Am trecut cu mâna peste ochi.

— În „Evanghelie” este scris: „Dumnezeu va șterge orice lacrimă.”

— Ei stundisto, ce te-ai legat de el? – a întrebat cineva care trecea pe drum.

— Zoia, tu într-adevăr ești stundistă: crezi în Dumnezeu?

— Da, Eugen, sunt creștină. Merg la adunare de doi ani. Am găsit fericirea în viață.

— Cine este el? Este la fel de frumos cum ești tu?

— Nu te înțeleg, Eugen; despre cine vorbești?

— Despre persoana care ți-a adus fericire, despre soțul tău.

— Nu m-ai înțeles, eu nu sunt căsătorită, dar sunt creștină, și fericită m-a făcut Hristos. Mâine este duminică și mă duc la adunare; n-ai vrea să mergi cu mine?

Adunarea nu mă interesa, dar să merg împreună cu ea nu eram împotrivă și nu voiam să o jignesc. Așa că ne-am înțeles să mergem la adunare. Din acel moment, în fiecare duminică mergeam la adunare. După un timp, s-a întors la Domnul și mama mea. Vara următoare, am fost botezați. Am devenit și eu fericit, pentru că eram salvat.

Toamna care a urmat m-am apropiat de diaconul nostru și l-am întrebat:

— Ce să fac, aș vrea să mă căsătoresc?

Iar el mi-a pus o întrebare ciudată:

— Și pe cine ai ales?

— Cum pot să aleg, dacă eu nu văd? Cine va putea fi de acord să ia o astfel de durere pentru viață, aceea îmi va fi și cea mai scumpă persoană.

— Dar acum tu ai deja o persoană care să-ți fie cea mai scumpă?

— Da, Zoia. Ea prima s-a gândit la sufletul meu, dar știți... la ea să mă gândesc mi-e teamă. Eu sunt un neputincios... Sunt orb...

— Ei bine, frate, voi vorbi cu ea, apoi vom decide.

Ne-am căsătorit. Avem acum cinci copii.

— Dar pentru ce ai fost judecat?

— Ai auzit despre tipografia „Creștinul” care tipărește „Evanghelia.” Toate Evangheliile tipărite în această tipografie se socoteau ca literatură interzisă, antisovietică. Eu împreună cu fiica mea de 13 ani ne ocupam cu transportul Evangheliilor. Odată m-am întors acasă, iar soția mea mi-a spus că a fost percheziționată casa și au luat valiza cu Evanghelii. Pentru aceasta am fost judecat conform articolului 209, acuzat de distribuirea literaturii interzise, care acționează asupra psihicului uman. Mi-au dat trei ani de închisoare iar soția mea a fost lipsită de drepturile părintești. Eu nu știu acum despre soarta copiilor mei.

Dintr-o scrisoare de acasă Eugen a aflat că atunci când soția s-a întors acasă după proces, copiii deja nu mai erau. A venit un autobuz și i-a luat. Bătrânele care aveau grijă de copii au început să plângă. Doi dintre cei care au venit după copii le-au explicat că tatăl copiilor a cerut să i se aducă copiii, ca să-și ia rămas bun de la ei. Mai apoi, Zoiei nimeni nu i-a spus unde sunt copiii, dar prin toată țara erau căutați de credincioși. Pe cea mai mare, pe Tanea, au găsit-o la 200 de kilometri. Sora Zoia a fost deja la ea. Apoi au găsit-o pe cea mai mică, pe Lena; ea avea acum deja un an și jumătate.

Odată la plimbare, Eugen mi-a dat o scrisoare.

— Citește, frățioare!

„Dragul meu Eugen, îți aduc o veste îmbucurătoare: Avem un fiu și i-am pus numele tău – Eugen. Și o altă bucurie: prietenii au găsit toți copiii, ei sunt în școli internat în orașe diferite, dar eu am fost doar la cea mai mică, la Lena și la cea mai mare, Tanea. Mi-au permis s-o văd pe Lena doar cu condiția că nu voi vorbi cu ea, doar s-o privesc de departe. Lena se juca în curte, acolo erau o mulțime de copii în aceeași situație cu ea. N-am putut să-mi rețin lacrimile și educatoarea m-a avertizat:

— Nu teroriza copiii, la ce bun lacrimile tale.

I-am răspuns:

— Nu pot să mă rețin, aceasta e doar fiica mea, Lena.

Lena a auzit vocea mea și a început a striga: „Mama! Mama!” Eugen, înțelege-mi starea mea. Educatoarea a început și ea să plângă și mi-a permis s-o iau pe Lena în brațe. Întâlnirea a durat doar 15 minute. Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze. Cu dragoste, soția ta iubitoare, Zoia.”

I-am dat scrisoarea și înaintea ochilor mei erau acum copiii mei; eu aveam șase.