Când binele se termină

E ora 0:44. Străzile sunt pustii și doar țipetele, vaietele, lătratul câinilor și din când în când câteva rafale de arme mai animă noaptea. Inima îmi bate cu putere. Spaima, groaza și frica au cuprins fiecare celulă a ființei mele. Ba alerg, ba merg tiptil, apoi iar alerg. Caut cele mai dosite și întunecoase locuri.

- Aici e bine, îmi zic. Offf, cămașa asta! Dacă ar fi fost neagră mă puteam ascunde mai ușor dar albul ăsta se vede oricât ar fi de beznă. Vai, cred că m-au văzut.

- Acolo! Hei, camarazi, haideți aici! …strigă o voce hotărâtă și sigură pe sine. Acolo se vede ceva mișcând!

O iau la fugă, respirația mi se-aude tare, mă lovesc, mă împiedic, o creangă se-ncolăcește în jurul picioarelor și simt cum sfârtecă, nu mă opresc, nu pot să mă opresc căci m-ar prinde, plâng și în tot acest infern vorbesc când cu mine când cu Dumnezeu, gloanțele zboară dar nu mă nimeresc și se pierd udeva în beznă, câinii latră, aud voci în urma mea cum imploră pentru viața lor și apoi nu le mai aud. Un bărbat îmi apare în cale și indică spre-o ascunzătoare dar n-am încredere în el, m-ar putea trăda. Mă izbesc cu putere în el și-l dau la o parte din calea mea. O iau la fugă, sar peste garduri, îmi aud inima cum bate, caut un loc unde să mă ascund și nu-l găsesc nicicum. Of Doamne, măcar cămașa de-ar fi fost neagră…

În acest infern nocturn începusem să-mi amintesc de vremurile bune când mergeam la adunare cu frații și surorile. Ce frumos sunau cântările, ce condiții de lux aveam, ce bunăstare! Ce mese îmbelșugate aveam pe-atunci! …și un chiorăit mă readuse la realitate. Trecuseră multe zile de când n-am mai mâncat altceva decât resturi găsite. Eram sleită de puteri. Chiar și resturile acelea le mâncam cu lacrimi și cu frică. Nesiguranța, spaima, groaza și neliniștea bântuiau acum pe străzi și-n fiecare ființă vie încă.

Toate aceste emoții le-am trăit la intensitate maximă și totuși, intensitatea lor nu poate fi exprimată în cuvinte. Groaza, groapa și lațul au venit peste mine în noaptea aceea (Isaia 24:17). A fost totul atât de real încât atunci când m-am trezit eram înspăimântată și inima îmi bătea cu putere. Atunci am zis: Doamne, ce vrea să însemne visul ăsta? …căci nu-i un vis oarecare. Și răspunsul a venit îndată: Pentru că în mijlocul belșugului tuturor lucrurilor n-ați slujit Domnului Dumnezeului vostru cu bucurie și cu dragă inimă, veți sluji, în mijlocul foamei, setei, goliciunii și lipsei de toate, vrăjmașilor voștri pe care-i va trimite Domnul împotriva voastră. (Deuteronom 28:47,48)

Să fie oare România chiar atât de nesăbuită încât să nu se-ntoarcă măcar acum cu toată inima spre Dumnezeu? Doar puțin Și-a mișcat Dumnezeu degetul și lumea a fost îngenunchiată. Ne-a arătat încă odată că El are ultimul cuvânt. Spaima, groaza, neliniștea și teama din vremea de acum sunt de intensitate infimă în comparație cu ce-am pătimit în vis din cauza lor. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar însemna să trăim așa ceva în viața reală. Realitatea de-acum va fi mizilic pe lângă ce poate trimite Dumnezeu peste noi dacă nu începem să trăim în sfințenie și neprihănire fiecare clipă a existenței noastre.

Nu vezi tu omule că bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăință? Tu și eu, prin trăirea noastră să nu-L obligăm pe Dumnezeu să ia toiagul și să ne lovească. Spre binele nostru ar fi să ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima noastră. Atunci, El va da pace în țară și nimeni nu ne va tulbura somnul; va face să piară din țară fiarele sălbatice și sabia nu va trece prin țara noastră. (Levetic 26:6)

Hotărăște-ți înțelept viitorul!