Am fost in avionul care a luat foc!

Unii au intitulat stirea: “zbor de cosmar”! Altii i-au zis “spaima in aer” sau “avionul groazei”. Putin conteaza titlurile care se dau pe pamant.



Pe scurt. La ora 18.15 de la Roma trebuia sa decoleze un avion al companiei Blue Air, cu destinatia Bucuresti. Dupa aproape o ora de stat in avion, pe la ora 19.40 am decolat. Am auzit un zgomot metalic neregulat si la putin timp o bubuitura. Motorul din stanga a luat foc. Fereastra mea era chiar in dreptul motorului avariat.



Pasagerii au inceput sa strige. Mai ales ca nimeni dintre personalul avionului nu spunea nimic. Teama noastra a fost ca pilotul nu observase ca motorul a luat foc. Unii s-au ridicat cu gand sa mearga spre cabina pilotului.



S-a creat panica. Oamenii au inceput sa strige:”vom muri!”. Strigau la pilot:”opreste avionul”! In jur tinere, copii, plangeau.



Mai apoi vocea unui insotitor de bord s-a facut auzita. Ni s-a spus ca pilotul a observat ca motorul a luat foc si ca s-a intrerupt alimentarea cu combustibil. Incendiul s-a oprit. Am ramas intr-un motor. Parcusesem o distanta mica din momentul decolarii.



Pilotul ne-a comunicat ca vom ateriza de urgent pe aeroportul din Roma. Am luat altitudine. Am urcat cam pana la 3000 de metrii. Avionul s-a intors spre Roma.De doua ori am pierdut altitudine. Am cazut in gol.



Am aterizat. Oamenii au izbucnit in aplauze. De jur imprejurul avionului autospeciale pregatite pentru interventie. Nu a mai fost cazul.



Am coborat. Unii nu s-au mai urcat. Cei mai multi erau suparati pe Blue Air si pe Romania. Un grup de tineri s-au imbatat.Langa mine o tanara tremura ca frunza. Telefoane mobile peste tot. Oamenii povesteau ce li s-a intamplat.



Dupa 6 ore am aterizat la Bucuresti cu o alta aeronava. Rude, prieteni, s-au imbratisat. Televiziunile filmau, cautau sa ia interviuri.Va demara o ancheta pentru ca avionul era nou si in garantie.



Aceasta este stirea…!

Luni dimineata m-am trezit. Eram in garsoniera bisericii Muntele Sionului din Roma. Avusesem un vis care m-a marcat puternic. Fetele mele, Aniela si Carina erau in camera alaturata. Pentru prima data m-au insotit in lucrarea lui Dumnezeu. Le-am chemat langa mine si le-am povestiti visul:



Ajunsesem la poarta cerurilor. Acolo erau doua intrari apropiate. Una era catre rai si una era catre iad. Am observat ca toti oamenii care ajungeau acolo se indreptau spre intrarea catre rai. Insa acolo era un inger. Si unii dintre ei erau aruncati spre cealalta intrare care ducea spre iad. Am vazut o persoana cunoscuta care a fost asa aruncata.



Am inteles atunci de ce Biblia spune ca unii vor fi “aruncati in intuneric…”. Pentru ca de fapt nimeni nu mergea spre iad. Toti se indreptau spre intrarea catre rai.



La un moment dat ingerul de la poarta s-a indreptat catre mine si mi-a spus:



”- Tu ce faci?.



- Eu i-am raspuns:nu cred ca este timpul ca eu sa fiu aici!



- Asta nu depinde de mine, mi-a spus el, ci de Dumnezeu.Am inteles ca trebuie sa vorbesc cu Dumnezeu.Am vrut sa il intreb cum pot sa il gasesc pe El, dar ingerul a plecat. Atunci mi-am amintit ca nu trebuie sa merg undeva ca sa il gasesc pe Dumnezeu ci e suficient sa ma rog ca El sa vina. M-am rugat. Atunci un nor luminos a aparut si in nor era un chip. Am vorbit:



- Cred ca eu nu trebuie sa fiu acum aici!



- Asa este, mi-a spus. Dar vreau sa iti amintesti ca ti-am daruit viata.”



Am vorbit cu Aniela si Carina. Le-am spus ca eu cred ca visul acesta insemna ca trebuie sa multumesc Lui Dumnezeu pentru ca mi-a scapat viata. Cu doi ani inainte am avut un accident de masina teribil. Numai mana Domnului m-a protejat. Atunci Dumnezeu printr-o descoperire ma instiintase. Credeam ca semnificatia visului era aceea de a nu uita sa multumesc Lui pentru ca mi-a dat viata.



M-am intalnit cu Andreea. O tanara de la noi din biserica care urma sa se intoarca la Bucuresti cu acelasi zbor ca si noi. Impreuna cu George, diaconul bisericii, si Lidia sotia pastorului, am mers la un supermarket. Pe drum visul avut revenea continuu. Le-am povestit si lor visul.



Pe la pranz ne-am intalnit cu pastoral bisericii, Stelian Mag, care ne-a condus la aeroport. La pranz i-am povestiti si lui visul. A ramas pe ganduri.



Ne-am despartit. Ne-am imbarcat. Am decolat. Apoi avionul a luat foc. Copilele mele s-au speriat. Carina a inceput sa planga. Pentru o clipa am simtit fiorul mortii. O clipa de groaza. Mi-am inchipuit ca din moment in moment avionul va exploda. M-am uitat la fetele mele si mi-a parut rau ca nu vor vedea mare lucru din viata aceasta. M-am gandit la Mina, la sotie, si la faptul ca va ramane fara familie. Si m-a luat frica.



Apoi mi-am amintit de vis. De faptul ca Dumnezeu mi-a spus ca nu era timpul sa fiu la portile vesniciei. De faptul ca imi daruieste viata. In fapt, a doua oara. Si le-am spus fetelor sa nu se teama. Le-am amintit de vis. Au prins curaj.



O pace deosebita a coborat peste mine. Am simtit maretia unui Dumnezeu care poarta de grija. Am simtit ca nu sunt o intamplare. Ca am pret in ochii Domnului. L-am iubit. Am plans la gandul ca El isi face timp sa ne instiinteze. M-am rugat cu copilele si i-am multumit. Inca sunt coplesit. Fiindca Dumnezeu ne-a dat viata. Dar mai ales ca ne poarta de grija. Ca este atat de iubitor incat ne vorbeste. Nu stiu cum sa spun acest lucru in cuvinte. Mi-e teama sa nu Il supar. Dar ce bine e sa ai un Dumnezeu care te iubeste in acest fel.



Stau acum in fata computerului si nu stiu ce sa numesc vis si ce sa numesc realitate. Mai puternica decat incendiu, decat frica mortii, decat spaima familiei este recunostinta. Mai real imi pare visul. Unde Dumnezeu mi-a transmis ca nu a uitat. Ca stie. Si ca iubeste. Sunt tare recunoscator ca El are timp pentru fiecare.



Prieteni! Cerul e o realitate. Dumnezeu e viu. Sa fim atenti la decolare!



Intentionat am lasat numele pastorului si al diaconului din Roma. La fel si al Andreei din biserica Betel. Va rog sa ma iertati. Dar poate unii se vor indoi. Fiti va rog nu martorii mei, ci ai Lui. In fond in toate aceste este vorba despre El. Despre Dumnezeu, iubitorul de oameni. Fii slavit, Tata!



Autor: Florin Ianovici