Mirul turnat

„Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului.” (Ioan 12.3)

Cu şase zile înainte de Paştele evreiesc, Mântuitorul Isus a vizitat Betania, fiind primit în casa lui Simon leprosul (Marcu 14.3-11; Matei 26.6-16). O femeie din cetate, probabil Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, a înţeles în sinea ei importanţa istorică a acelei zile unice şi irepetabile. Ea L-a auzit pe Domnul spunând: “Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile Neamurilor, care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi-L vor omorî; dar, după trei zile va învia.” (Marcu 10.33,34) În acest sens Maria şi-a dat seama că trupul lui Isus trebuia pregătit pentru îngropare şi reacţia ei la această veste şocantă s-a deosebit în mod fundamental de reacţia ucenicului Petru care i-a zis lui Isus: “Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi Se întâmple aşa ceva!” (Mat. 16.22). Cuvântul despre moartea şi învierea lui Isus a găsit un teren fertil în inima Mariei din Betania şi astfel credinţa ei sinceră şi mare a adus un rod binecuvântat, aşezat de Mântuitorul în programul evanghelizării mondiale. Jertfa Mariei confirmă credinţa ei cu fiecare pas pe care l-a făcut pentru a-şi pune în valoare “mirul de nard curat, de mare preţ” destinat Fiului Omului înainte de a muri pe cruce. Vă propun s-o însoţim aşadar pe acest drum al credinţei practice ale cărei fapte rămân pentru veşnicie. (1) Credinţa adevărată se adaptează condiţiilor de timp şi acţionează într-un loc mai dinainte cunoscut. Ea a venit acolo unde era Isus deoarece El, ca Fiu al lui Dumnezeu, reprezenta centrul credinţei sale. Închinătoarea n-a pus condiţii de felul acesta: eu Îl aştept pe Isus să vină încă o dată în casa mea. (2) Credinţa care se închină lui Isus angajează şi cheltuieli materiale, chiar dacă Biblia spune: “Fiule, dă-mi inima ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile mele.” (Prov. 23.26) Femeia n-a venit la Domnul Isus cu mâna goală, ci cu tot câştigul ei din circa 300 de zile-muncă pentru că a dorit să-L onoreze pe Mântuitorul cu un preţ pe care numai dragostea dintâi şi-l poate permite. (3) Credinţa autentică nu se uită la riscuri atunci când se angajează în acţiuni devoţionale. Să fii femeie şi să intri într-o casă străină, să te expui la critici inevitabile, să produci chiar şi un zgomot prin spargerea vasului care purta mirul preţios destinat lui Isus, toate acestea şi alte aspecte pe care nu le-am enumerat n-au reuşit nicidecum să stingă zelul şi devoţiunea credincioasei noastre pentru Domnul Isus. (4) Credinţa adevărată nu apelează la intermediari, ci se adresează direct lui Isus. Această femeie s-a apropiat de Isus, a venit direct la El, nu i-a consultat pe ucenici sau pe gazda Domnului care, în acea zi, era Simon leprosul. Deşi inima îi bătea, probabil, cu putere, presimţind privirile şi atitudinile ostile ale unor ucenici, Maria din Betania a adus special pentru Domnul Isus un vas de alabastru cu un mir foarte scump. Mirul ascuns în vas de privirile indiscrete părea să reprezinte expresia devoţiunii sale zilnice cu care ucenica s-a pregătit pentru Isus. Credinţa plăteşte preţul renunţărilor de orice fel pentru Persoana iubită. Neputând să deschidă vasul Maria l-a spart pentru ca nicio altă persoană să nu-l mai poată folosi. Ea nu s-a uitat la preţul acelui vas, care a trebuit să fie spart, pentru ca mirul scump să fie turnat pe capul Mântuitorului Isus. Pentru Fiul lui Dumnezeu, care Şi-a dat viaţa pe cruce, pentru noi, nicio jertfă nu este prea mare. Nimic din ceea ce noi I-am putea dărui nu s-ar putea apropia cât de cât de valoarea incomensurabilă a jertfei Sale. (6) Credinţa va culege întotdeauna laudele Domnului şi criticile înverşunate ale lumii religioase, şi nu invers. Se poate spune că “risipa” acestei femei devotate Domnului va străluci mai tare în faţa cerului şi a eternităţii decât aşa numita dărnicie pentru săraci a ucenicilor cârtitori, în special a lui Iuda, trădătorul, pe care evanghelistul Ioan îl descrie ca pe un hoţ care-şi ascundea adevăratul caracter după această faimoasă deviză socială şi religioasă a ajutorării săracilor. Lumea din jurul nostru, ca şi aceia din timpul Noului Testament, va privi şi va evalua întotdeauna faptele credinţei ca pe o “risipă”, dar Isus le va aprecia la justa lor valoare. Aşa s-a întâmplat şi în acest caz. A ne dedica Domnului în întregime este, într-adevăr, o risipă pentru firea pământească. Numai creştinii lumeşti pun priorităţile sociale şi instituţional-religioase înaintea priorităţilor care ţin de Persoana şi lucrarea lui Isus. (7) Domnul Isus recunoaşte şi declară public ungerea trupului Său cu mir, atât a capului cât şi a picioarelor Sale, ca pe o faptă dreaptă a unei credinţe adevărate ce corespunde sută la sută cu scopul suprem pentru care El a venit în lume. În consecinţă, Isus le spune ucenicilor Săi, în frunte cu Iuda: “Lăsaţi-o în pace! De ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos pentru Mine, căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, şi le puteţi face bine oricând voiţi; dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.” (Marcu 14.6,7) Un lucru făcut la timpul său pentru Isus, şi care negreşit izvorăşte din credinţă, este cu siguranţă un lucru frumos. Ucenicii, în schimb, i-au produs supărare nu numai femeii credincioase ci, socotim că în primul rând L-au supărat pe Domnul Isus prin faptul că au ordonat în mod greşit priorităţile spirituale ale momentului. Cine încetează să fie mai bun astăzi decât ieri nu va fi cu adevărat bun în niciun domeniu din viaţa sa personală. Prin rezoluţia pe care Isus o dă acestei minunate experienţe de credinţă a Mariei din Betania se stabileşte o sarcină de dus şi un standard spiritual de îndeplinit pentru fiecare evanghelist din istoria Bisericii universale: “Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” (Matei 26.13) Ea a fost şi va fi amintită numai în legătură cu Isus. Fapta credinţei i-a fost pe vecie legată de jertfa Domnului Isus. Ceea ce a făcut Maria suntem chemaţi de Duhul Sfânt să facem fiecare dintre noi spărgând vasul inimii noastre pentru Isus, astfel încât comoara mirului ceresc să-L vestească lumii vinovate pe Mielul lui Dumnezeu. Pavel, apostolul Neamurilor, cred că se gândea tocmai la o astfel de experienţă a credinţei când scria creştinilor corinteni următoarele gânduri: ”Comoara aceasta (Cristos în noi, n. n.) o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi înşine” (2 Cor. 4.7) Acelaşi apostol, în 2 Cor. 2.14 scrie: “Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Cristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” Întrebarea care se pune este: Cum a reuşit apostolul Pavel, fostul prigonitor al Bisericii primare, să sfărâme “vasul inimii” sale în ziua întâlnirii cu Cristos pe drumul Damascului? Cred că o parte a răspunsului la întrebarea de mai sus poate fi găsit în Filipeni 3.7,8 unde autorul mărturiseşte ce s-a întâmplat cu viaţa sa când, întâlnindu-L pe Cristos, el şi-a schimbat drumul în viaţă cât şi legea spirituală căreia i-a fost credincios până la sfârşitul alergării: “Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri (din religia sa iudaică, n. n.) ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos.” Isus nu a murit pentru sfinţi, ci pentru păcătoşi. Asta înseamnă că a murit şi pentru mine şi pentru voi, iubiţi cititori. Făcând, în mod spiritual, ce a făcut Maria din Betania sau Saul din Tars pe drumul Damascului, noi ne plătim o mică parte din datoria enormă a dragostei pentru Isus şi, negreşit, faţă de semenii noştri. Dacă însă păstrăm vasul inimii la dispoziţia noastră, pentru viaţa şi familia noastră, fără să-l încredinţăm prin rugăciune Domnului, în ziua veşniciei ne vom pierde răsplata înregistrând cea mai teribilă pagubă din istoria universului. Să conchidem deci, că “risipa” sau “pierderea” pentru Isus, de aici, de pe pământ, ne va aduce în ceruri, de la Dumnezeu Tatăl, un câştig etern. Dumnezeu să ne călăuzească spre cea mai bună alegere prin care să primim de la Domnul Isus, asemenea Mariei din Betania, mărturia faptului că suntem plăcuţi înaintea Lui!