Un Om duce grea povară

Un OM duce grea povară

Când ne-ai trimis pe pământ, umerii erau acoperiți de aripile nevăzute ce ne duc în înalt; ochii aveau lacrimile închinării, inima plină de dorința laudei, iar sufletul era curcubeul care-și trăia în fericire fiecare culoare.

Ningea în noi cu fulgi calzi, vorbele mamei ce ne purtau în pântec iar la naștere, sărutările ei erau vorbele ce le auzeam când erau împreună o ființă. Când ne-ai trimis, ne numeau boboci, așa cum toate florile au bobocii lor... iar noi credeam că așa o să fim întotdeauna: frumoși și inocenți... Dar s-a înserat! Atunci, s-au apropiat de inimă umbrele, care voiau să stingă bucuria copilăriei, să iscălească întunecat pe maturitate: păcatul ce a furat dulceața purității, lacrimile închinării sfinte, fiorul inimii care-l trăise până atunci fără teamă.

Cântul nu mai semăna cu muzica florilor ce-și deschid corolele în zorii zilei, umerii deveniseră grei, fără dorul zborului dar apăsători când cunoscuseră faptele lumii ce ne schimbase traiectoria spre drumul drept al luminii.

... Un Om duce greu povara unei cruci... mai mare decât El.

Alerg să-L cunosc și citesc pe cruce nume, nume multe din orice loc pământesc... dar mă opresc când îmi văd numele scris pe greaua-I povară.

Plâng, regret, înțeleg, că El ne poartă viețile în suferința-I grea dar nu renunță la niciunul dintre noi. Plânsul meu se contopește cu al Lui și parcă adorm...

Mă trezesc strigată dar nu mai simt greutatea sufletului strivit de apăsare. Maci roșii îmi ating fața; simt mângâierea lor ca adiere promisă până voi pleca în lumini.

Christos Domnul m-a născut pe dealul Căpățânii.