Taina Învierii

Moartea este întrebarea crucială a vieţii. Învierea este răspunsul. Toate noimele, îndoielile și dilemele din noaptea gândirii omenești au fost elucidate în cea mai luminoasă dimineață a istoriei atunci când îngerul Domnului a întrebat dar a și răspuns la întrebare "De ce căutați pe cel Viu printre cei morți? Nu este aici, a înviat!”

Pe crucea calvarului Iisus Hristos, Dumnezeu și om fiind, a fost răstignit și a murit ca om. Aceasta este o mare și nepătrunsă taină în planul dumnezeiesc pentru mântuirea neamului omenesc. Prin întrupare Cuvântul, a cărui fire în esență rămâne neschimbată îşi adaugă la existenţa sa şi condiţia mortală a omului, condiție pe care nu o avusese înainte, astfel ca prin înviere să ridice și condiția mortală a omului la cea a vieții veșnice îndumnezeite.

O istorie fără început și fără sfârşit ar fi fără sens chiar dacă omul și lumea aceasta ar înainta triumfătoare din progres în progres. Lipsa de sens și absurdul existenței fără Dumnezeu vine din neputința intelectului omenesc de a depăși funtariile dialecticii, de a transcende orizontul cunoașterii euristice și luciferice. Numai cunoașterea prin revelație, paradisiacă, miracolul învierii din morţi, dau un sens mai înalt existenței şi justifică jertfa de sânge a atâtor miei nevinovați sacrificați pe altarul adevărului de-a lungul istoriei.

Învierea din morți este trupească şi duhovnicească. Numai învierea trupească este pentru toţi. Învierea duhovnicească este promisă celor care se nevoiesc și se învrednicesc să-și ducă propria cruce până la capăt, să învie în duh și adevăr.

Vinerea pătimirii fără Duminica învierii ar rămâne o jertfă zadarnică. O cruce care nu duce la înviere ar rămâne tot un instrument de tortură. Un om crucificat pentru care nu există nădejdea învierii ar rămâne o victimă numai, parte dintr-o statistică sumbră a jertfelor fără de număr și fără de justificare ale istoriei.

Lumina învierii devine tot mai strălucitoare pe cât istoria lumii intră în propriul amurg, pe cât zădărnicia propriilor raţiuni de a fi ale omului fără de Dumnezeu încep să-şi arate tenebrele.

Între păcat şi moarte există un cerc vicios. Păcătuim fiindcă murim şi murim fiindcă păcătuim, sau am păcătuit şi nu ne-am pocăit, ori ne-am pocăit prea târziu, adică deabia în ziua dreptei judecăţi de la sfârşitul veacului. Prin învierea lui Iisus cercul fatidic al păcatului și al morții a fost rupt dăruindu-se omului libertatea urcuşului duhovnicesc din slavă în slavă. Lanţurile morţii și ale păcatului fiind sfărâmate i s-a dat omului libertatea să umble în lumina învierii prin grădina creației, dovadă anticipatoare a învierii în împărăția veșnică a cerurilor.

Mulţi își doresc să poarte pe frunte nimbul luminos al învierii dar nu şi spinii suferinţei pe cruce.

După sfânt învierea sa Iisus se arată ucenicilor săi care iubindu-l și crezând în el l-au urmat apoi până la jertfa supremă. Tot aşa şi astăzi Iisus se arată în duh celor care cred în el, care îl iubesc și care iubindu-l îl urmează până la moarte și prin moartea întru Iisus înviază ei înșiși întru Hristos.

Când necredința și cinismul lumii dimprejur ridică în jurul nostru ziduri de scepticism și îndoială, când întunericul ne sapă sub fiecare pas capcanele căderii în prăpastia fără ieșire a mormântului, singura noastră speranţă este lumina învierii. Lumina care învie chiar şi sâmburele cel mai închistat din pântecul pământului, lumina care irupe și se manifestă vizibil oriunde este viață, fiindcă lumina este viață. Și fiindcă lumina este veșnică și viața care izvorăște din lumină tot veșnică este.

Conceptele de înviere și de rai a fost imaginate de egipteni ca explicație a morții și ca loc unde urma să meargă faraonii lor după moarte. Era și o chestiune de mândrie națională, imperială. Cum puteau să lase egiptenii, care se considerau stăpânii lumii de aici ca faraonul să sfârșească în condiția umilitoare de muritor, să fie înmormântat în iadul subpământean așa cum din lipsă de imaginație cosmogonică și mitologică erau lăsați să fie înmormântați rivalii faraonilor, regii mesopotamieni? Ultimul faraon fericit Ra a trebuit totuși să fie detronat de Osiris, el însuși salvat de la uitarea și amnezia eternă de sora sa, Isis, taină, mister și perplexitate a Sfinxului, veșnicul îngândurat. Spre deosebire de toate celelalte reprezentări ale imaginației antice cu privire la nemurire, învierea creștină nu este însă mitologică ci este reală și istoric adeverită.

Un creştin adevărat este ca şi înviat din morţi. El vede spiritual şi trăieşte în dimensiunea unei noi realităţi, a realităţii revelate, aşteptând cu o bucurie mistică ziua cea fără de înserare în care învierea nu va mai fi o simplă prefigurare desemnând o realitate greu de explicat prin funcțiile raționale ale minții, ci o realitate eternă, vizibilă tuturor celor care au ochi să vadă şi deci fără nevoia de justificare și reprezentare logică.

Învierea în duh a omului începe la botez, anticipare a învierii veșnice de la sfârşitul vecurilor. Prin botez sufletul omenesc începe să capete putere duhovnicească, devine capabil să înfrâneze trupul și să-l conducă spre desăvârșirea spirituală. Din apa botezului sufletul omenesc începe să încolțească, să crească precum aripile unei păsări primăvara. Fiindcă sunt prinse de trup aceste aripi de duh pot căra şi trupul spre înălţimile cerești, îl pot ridica din întunericul morții la lumina vieții.

De pe colina răstignirii lui Iisus încă mai curg fluvii de sânge prin istorie. În această lume unde soarele luminează deopotrivă pe cei buni şi pe cei răi şi unde ne naştem pe rând parcă numai să fim răstigniți pe crucea suferinţelor, în noaptea acestei lumi au răsărit zorii luminii eterne. Hristos a înviat!