Sacrificiul iertării

Păcatele omenirii apăsau ca o povară pe umerii Lui. În trupul Său fără vină, negreala păcatelor lăsa urme adânci de necurăție, de nelegiuire, de blestem. Şi ce imagine crea! 
Picioarele acelea prăfuite de drumurile colindate erau străpunse de cuie şi sângele curs din ele se prelingea ȋn josul crucii. Mâinile Sale, care altădată vindecau felurite boli, mângâiau obraji brăzdați de lacrimi, alinau dureri, erau şi ele străpunse de cuie. Întinse pe lemnul crucii, ele păreau să cuprindă toată omenirea ȋntr-o ȋmbrățişare caldă de mamă iubitoare ce ştie a ierta.
Fața Lui, până nu demult senină şi zâmbitoare, ȋncă mai păstra din blândețea-I aparte. Buzele Sale se ȋnchiseră ȋntr-o dureroasă tăcere, urechile Îi auzeau cuvintele injurioase rostite la adresa Sa, precum şi plânsul sfâşietor al inimilor care au crezut ȋn El. Dar ochii, ochii Săi erau aceiaşi! Privirea la fel de pătrunzătoare şi de adâncă de puteai să te afunzi cu totul ȋn căldura-I binefăcătoare. 
Omul din El suferea cumplit chinurile groaznice, urmele bătăilor nemiloase, cuiele din mâini şi din picioare, coroana de spini de pe frunte. Însă mai grea decât durerea fizică era cea interioară: lupta minții. Dar El ştia că pentru aceasta venise: să răscumpere omenirea prin moartea Sa pe cruce. Nu conta voia Sa, ci voia Tatălui ceresc şi acum El ȋmplinea planul de salvare de sub robia păcatului. Şi mai ştia că nici chiar moartea nu-I va putea sta ȋn cale căci după trei zile o va birui, ȋnviind dintre cei morți şi apoi se va ridica ȋnapoi la cer lângă Tatăl Său. 
De aceea, acum, cu un efort sfâşietor ȋşi strigă Tatăl şi ȋşi ȋncredință Duhul ȋn mâinile Sale. Cuvintele zburară ȋn ecouri năucitoare până la ceruri, aşteptând parcă un răspuns de acolo. Dar ȋn cer rămase tăcere, o tăcere apăsătoare timp de trei zile... Când întunericul nopţii pământeşti şi liniştea se frânseră, moartea fu biruită prin înviere. Isus zădărnici uneltirile vrăjmaşe şi triumfă peste boldul morţii, sfidând astfel legile umane, El, Fiul lui Dumnezeu! De atunci, mii de suflete vii poartă în piept cereasca nădejde şi aşteaptă aceeaşi înviere! 
Cristina Magdalena Frâncu