În Hristos avem o viață nouă

Nu demult am citit un reportaj despre un preot ortodox, Nicolae Tanase, preot la parohia Valea Plopului. Acel reportaj m-a pus pe ganduri.Uneori credeam ca unii ar fi mai sfinti doar pentru ca fac parte dintr-o dominatiune care le confera sfintenia. Pur si simplu nu puteam crede ca tortionarii fratilor nostri de odinioara, cei care ii puneau sa sarute Biblia sau sa isi faca cruce doar ca sa aiba motiv sa ii bata, pot sa fie mantuiti? Am ajuns sa traim vremuri in care multi dintre ai nostri se pierd, iar altii pe care ii credeam pierduti, se intorc la Dumnezeu.

Iata ce afirma acest preot ortodox in acel interviu:

"Suntem crestini de 2000 de ani, lucru cu care ne mandrim aiurea . Noi suntem crestini de la botezul nostru, nu de 2000 de ani.Ce importanta are ca poporul meu e crestin de doua milenii, daca eu sunt un nenorocit si un nemernic?"

"Fiecare popor este ceea ce ramane, nu ceea ce  fost, nu gloria trecuta e importanta, ci inaltimea trairilor prezente."

Parafrazandu-l pe preotul acesta, imi permit sa ma intreb retoric ce am fost noi, ce au fost inaintasii nostri si ce am ajuns acum? Suntem ceea ce am ramas, nu ceea ce au fost ei.

Tot preotulTanase a spus o intamplare:"Un preot din Sibiu, intr-o noapte de Paste, s-a dus intr-o discoteca si a spus tare :"Hristos a inviat!" Au raspuns toti in cor:"Adevarat a inviat!""Pai daca a inviat, a continuat el,voi de ce Il omorati aici?""

Noi uitam de multe ori ca trebuie sa fim lumina lumii si sarea pamantului, sau daca nu uitam, pur si simplu nu mai stim sa fim.Vedem in jurul nostru cum ateii, liber- cugetatorii, umanistii si toti cei necredinciosi , isi striga necredinta in piete, la televiziuni si oriunde gasesc ocazia, iar noi ne ascundem printre oale.Ne vedem ca David odinioara in fata lui Goliat, dar uitam ca Dumnezeu este de partea noastra si cu El nu avem sa ne temem de nimic, pentru ca, pentru noi , "a trai este Hristos, iar a muri e un castig."

Toti acesti netaiati imprejur care striga in gura mare impotriva lui Dumnezeu,proslavesc omul.Lor le place nespus de mult ce sunt, fara sa aiba o cat de mica contributie la aparitia lor in lume,se lauda pentru ceea ce sunt in stare sa descopere din ceea ce Altcineva a creeat si asta ii face sa se simta mareti.Pentru ei, omul e totul, iar pentru Dumnezeu nu au nici un loc. Ei nu au nevoie de un Suveran. Pe Dumnezeu cerului si al pamantului Il lasa lasa sa doarma in iesle sau bordei, Il rastignesc, Il batjocoresc, Il biciuiesc cu ocara, il scuipa in obraz si incearca din rasputeri sa Il ingroape, pravalind la gura mormantului o piatra grea, construita  din teorii stiintifice. Au pus si paza la mormantul lui Isus: mari savanti care stiu sa sperie lumea cu aroganta si vorbe batjocoritoare. Dar Isus nu poate fi tinut in mormant!

Daca macar pentru o clipa ar dori sa asculte vocea lui Dumnezeu, ar putea auzi deslusit:"Dupa cate descoperiri ati facut, nu ati vrea sa Il descoperiti pe Cel ce a creeat universul?Pentru ca Eu inca stau la usa si bat..."

Dar ei nu au timp si nu vor sa afle vestea ca exista Cineva Suprem in Univers. Ei nu doresc sa-si constientizeze micimea si nevoia acerba de ajutor divin.Ei si-au creat o lume imaginara fara Dumnezeu in care el, omul, e totul. El e suveran, el face lucruri marete si el nu trebuie sa dea socoteala in fata nimanui de faptele sale.Se vad mari in ochii lor si isi imagineaza ca in curand vor cuceri universul.

Imaginea lor ma duce cu gandul la Titanic, celebrul vapor care s-a scufundat cu 100 de ani in urma la prima lui calatorie.Privit de afara, Titanicul parea un bolid urat, dar sigur, privit din interior parea un palat, iar privit acum pe fundul oceanului, pare o simpla epava.La fel ca Babilonul de odinioara care a fost plin de maretie si bogatie, dar toate sunt acum numai praf si pulbere.Asa se intampla intotdeauna cu planurile noastredin care Il excludem pe Dumnezeu: devin praf si pulbere, o amintire trista de care unii isi mai aduc aminte , din cand in cand.

De multe ori ambitia si mandria ne fac sa exageram ceea ce credem.Daca am intelege cat suntem de fragili si neinsemnati in univers, am constientiza cata nevoie avem de Dumnezeu. Abia atunci am deveni cu adevarat puternici si importanti. Puternici am fi doar "prin Isus care ne intareste", iar importanti tot datorita Lui, care a murit pentru noi, aducandu-ne la viata si facandu-ne copii ai lui Dumnezeu. Ce poate fi mai minunat sau mai important decat sa te numesti copil al lui Dumnezeu? Chiar daca lumea nu ne cunoaste, noi ramanem in mana Celui ce ne-a mantuit, stiind ca nici pe El nu L-a cunoscut.

Inchei acest eseu cu un citat al lui C.S.Lewis:

"Crestinul are un mare avantaj fata de ceilalti oameni, nu pentru ca este mai putin cazut decat ei, nici pentru ca este destinat sa traiasca intr-o lume cazuta, ci pentru ca stie ca este un om cazut intr-o lume cazuta."