Cântarea Crăciunului din închisoare

    Dragii noştri credincioşi

    „Lăudați pe Domnul cu harfa; …Cântați-I o cântare nouă." (Psalmul 33:2-3)       

    Misiunea noastră și-a primit cadourile: cadourile unor lacrimi noi și a unui sânge nou ce a fost vărsat acolo unde creștini sunt persecutați de către duşmanii lui Dumnezeu. Exact cu trei luni înainte de acest Crăciun, pe 25 septembrie, pastorul iranian Mohammed Ravanbakhsh a fost omorât. Familia lui cântă fără el. El cântă un cântec nou în cer. Atunci când vei cânta bucuros în jurul bradului de Crăciun, gândește-te la o soră sau un frate iranian sau chinez, care stă cu degetele atârnate într-un cui în perete și cu vârful picioarelor de abia atingând pământul, sau la alte asemenea torturi. Și dă-le ca și un cadou de Crăciun, cel puțin un gând de dragoste și o lacrimă.

    Iată aici un poem compus în ascuns în închisoare de frații noștri din Rusia în urmă cu 30 de ani:

    „Toți dorm, numai un prizonier
    Nu poate dormi, nici visa
    Ci îngenunchează în rugăciune.
    El spune: „Dumnezeul meu, știu
    Că Tu ești totdeauna cu mine.
    Și chiar și aici în închisoare
    Îmi amintesc de lucrarea mâinilor Tale!
    Mântuitorul meu călăuzește-mă
    Prin suferință, ispită și întuneric.
    Chiar și aici voi răspândi veștile Tale
    Voi spune altora ceea ce Tu spui.”

    Cântece precum acestea sunt cântate în noaptea de Crăciun de către sfinții lui Dumnezeu în închisorile comuniste. Nu sunt colinde mai plăcute Domnului decât acestea. Noi considerăm că este datoria noastră de a vă reaminti în vremurile voastre de bucurie, de cei care au parte de cea mai mare bucurie: aceea de a suferi de dragul lui Hristos. (Filipeni 1:29)

    Cu 45 de ani în urmă eram în închisoare și era în preajma Crăciunului. Iarna venise cu furtuni de zăpadă. Țurțuri mari de gheață atârnau de streașina acoperișului și promoroaca făcea forme ciudate de sticla de la fereastră. Frigul de afară îți tăia respirația. În decembrie zăpada ajunsese groasă de aproape doi metri. Se zicea că era cea mai grea iarnă din ultimii 100 de ani. Nu avem încălzire, dar fiecare aveam câte trei pături, deoarece de fiecare dată când cineva din Camera 4 murea, noi îl luam pătura. Dar mai apoi a avut loc o razie și am fost lăsați din nou cu o singură pătură fiecare. Dormeam îmbrăcați toată iarna. De multe ori nu primeam nici măcar o bucată de pâine. Supa făcută din morcovi, care erau prea putreziți pentru a fi vânduți, era din ce în ce mai subțire.

    În ajunul Crăciunului discuțiile din închisoare erau foarte sobre, puține certuri, fără înjurături și nu prea multe glume. Fiecare bărbat se gândea la cei iubiți ai lui și exista un sentiment de comuniune cu restul umanități, sentiment care de obicei era departe de viețile noastre.

    Vorbeam de Hristos, dar în tot acest timp mâinile și picioarele îmi erau reci ca și gheața, dinții îmi clănțăneau în gură, din cauza foamei stomacul îmi era un ghem de gheață care mi se răspândea în tot corpul până când nu-mi mai simțeam decât inima bătând. Când m-am oprit din vorbit, un amic, fermier simplu, a continuat de unde m-am oprit eu. Aristar nu fusese niciodată la școală. Totuși, vorbea așa de natural despre scena nativității ca și cum ar fi avut loc în grajdul lui în aceea săptămână și în ochii tuturor celor ce ascultau erau lacrimi.

    Cineva a început să cânte în închisoare în acea seară. La început vocea lui a fost mai timidă și de abia și-a făcut loc prin mulțimea gândurile mele legate de soția și fiul meu. Dar încet încet vocea a început să răzbească tot mai minunat prin aerul limpede și rece, până când ecoul ei a inundat coridoarele și toți s-au oprit din ceea ce făceau.

    Eram foarte tăcuți atunci când s-a oprit. Gardienii, adunați în cazarmele lor în jurul unei sobe de fontă, nu s-au agitat toată seara. Am început să spunem povești și când mi s-a cerut și mie să spun una, m-am gândit la cântec și le-am spus această veche legendă evreiască: Regele Saul al lui Israel, l-a adus la palat pe David păstorul adorat pentru nimicirea uriașului Goliat. David iubea muzica și era încântat să vadă la palat o harfă de o mare frumesețe. Saul i-a zis: „Am plătit scump acest instrument, dar am fost înșelat. Scoate doar sunete urâte.” David a luat instrumentul în mâini și a început să scoată din el o muzică încântătoare care a i-a mișcat pe toți cei prezenți. Harfa părea să râdă, să cânte și să plângă. Regele Saul a întrebat: „Cum se face că toți muzicieni pe care i-am adus doar au făcut larmă cu el și doar tu ai reușit să scoți muzică din el?” David, viitorul rege a răspuns: „Cei dinaintea mea toți au încercat să-și cânte propriile cântece pe aceste coarde. Dar eu am cântat propriul ei cântec. I-am amintit cum a fost un copac tânăr, cu păsări care ciripeau între ramurile lui și crengi verzi și frunze care înfloreau în soare. I-am amintit de ziua în care au venit să-l taie și ați auzit plânsetul lui din degetele mele, dar eu i-am explicat că acesta nu este sfârșitul. Moartea lui ca și copac însemna începutul unei noi vieți în care, ca și harfă, îi va da glorie lui Dumnezeu; și ați auzit bucuria ei din mâinile mele.” Tot așa, atunci când va veni Mesia, mulți vor încerca să-și cânte cu El propriile cântece, iar muzica lor va fi dură. Noi trebuie să cântăm pe harfa Lui, propria Lui cântare, cântarea vieții Lui, a patimilor, a bucuriei, suferințelor, morții și învierii Lui. Doar atunci muzica va fi cea adevărată.

    Un astfel de cântec a fost auzit la acel Crăciun în închisoarea de la Târgu-Ocna. (Această istorisire poate fi găsită şi în cartea Cu Dumnezeu în subterană…)

    Isus își hrănește oile Sale printre crini. Dorim doar să vă amintim de crini, suflete albe ca și zăpada, care își poartă crucea cu bucurie de dragul Mântuitorului. Cerem pentru ei o rugăciune, o lacrimă și un gând de iubire.

    Al vostru în Hristos,
    Richard Wurmbrand.

    Articol publicat iniţial în Revista Vocea Martirilor, Luna Decembrie, Anul 1996, p. 2
    Traducere: Daniel Făşie pentru Harfa de Aur.ro - Creaţie şi Cântare.