Categoria: Doctrine crestine
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost, este și va fi confruntată până la finele istoriei lumii cu numeroase critici, atacuri și lovituri, fie din exteriorul, fie din interiorul ei. Pentru cunoscătorii scrierilor lui Ellen G. White, acest lucru nu este o noutate. În nenumărate ocazii ea a atras atenția asupra acestui lucru. Iată doar una dintre declarațiile sale:
„Bărbați și femei se vor ridica pretinzând că au o lumină nouă sau niște descoperiri noi, cu tendință de a zdruncina credința în vechile semne de hotar. Învățăturile lor nu vor suporta proba Cuvântului lui Dumnezeu; și cu toate acestea, suflete vor fi înșelate. Vești neadevărate vor fi purtate dintr-o parte în alta și unii vor fi prinși în cursa aceasta” („Testimonies for the Church”, vol. 5, p.295).
Această realitate nu ar trebui să mire pe nimeni și, mai ales, nu ar trebui să-i descurajeze pe copiii sinceri ai lui Dumnezeu, care aparțin acestei biserici și care așteaptă cu dor întâlnirea cu marele nostru Domn și Mântuitor Iisus Christos, revenind în slava Sa.
Satana, marele vrăjmaș al lui Dumnezeu și, prin consecință, și al poporului Său, nu va avea liniște până nu va epuiza toate mijloacele de care dispune pentru a distruge Biserica lui Christos și credința curată a urmașilor Mântuitorului. Cuvântul profetic rostește un „vai” adresat ultimelor generații de oameni care vor trăi pe pământ înainte ca Dumnezeu să tragă linie și să pună capăt istoriei milenare a păcatului și a luptei dintre bine și rău.
„Vai de voi, pământ și mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme” (Apocalipsa 12,12).
Conștient că timpul în care mai are libertate de mișcare este foarte scurt, Satana aruncă în luptă toate armele sale sofisticate, concepute în laboratoarele răului. De la persecuțiile la care sunt supuși creștinii în țările islamice (de reținut: creștinismul este cea mai nepopulară și persecutată religie dintre toate religiile de pe pământ) până la noul ateism în creștere în țări altă dată puternic înrădăcinate în valorile creștine (vezi Cehia lui Ian Huss, cu o populație majoritară care se declară atee), vrăjmașul oricărui bine încearcă orice mijloc pentru a-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu – Izvorul vieții și al mântuirii.
Însă niciuna dintre armele sale nu este mai distrugătoare decât învățăturile aparent biblice, dar străine de adevărul biblic, pe care le propovăduiesc pretinșii reformatori ai bisericii. Aceste învățături sunt adevărate capcane pentru sufletele care încă nu au o temelie sigură a credinței lor, care nu s-au deprins să-și formeze convingeri personale solide, bazate pe studiul Cuvântului lui Dumnezeu.
În ultimul timp se observă o revenire a vechiului arianism sub numele „Mișcarea unui singur Dumnezeu adevărat”. Pe scurt, adepții noului arianism susțin că singurul Dumnezeu adevărat este Tatăl; Fiul lui Dumnezeu ar avea un început al existenței Sale cândva în veșnicia trecutului (fie că a fost creat, fie că S-a născut din Tatăl), primind de la Tatăl prerogativele divine; Duhul Sfânt ar fi doar o emanație a Tatălui, o putere impersonală care, după unii ar fi mintea (gândul) Tatălui, iar după alții mintea (gândul) Fiului.
În viziunea arienilor (de la prezbiterul Arius sau Arie din Alexandria, inițiatorul acestei învățături: 250‑336 d.Ch.), doctrina Trinității este străină de Biblie, iar bisericile care au acceptat această doctrina sunt apostaziate.
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu a scăpat nici ea de atacurile „Mișcării unui singur Dumnezeu adevărat” – o mișcare veche de 18 secole, dar îmbrăcată în haine noi. Una dintre acuzațiile aduse Bisericii Adventiste de către promotorii acestei mișcări este aceea că, prin acceptarea doctrinei Trinității, biserica a părăsit vechile semne de hotar stabilite de pionierii mișcării advente.
O prima întrebare care se cere lămurită este următoarea: A fost doctrina despre Dumnezeire o „piatră de hotar” pentru pionierii Bisericii Adventiste? Răspunsul cel mai pertinent îl putem afla chiar de la unul dintre pionierii Bisericii Adventiste – Ellen G. White, unul dintre liderii fondatori ai bisericii alături de James White și Joseph Bates.
În lucrarea „Sfaturi pentru scriitori și editori” din 1888 („Counsels to Writers and Editors”), Ellen G. White scrie următoarele:
„Perioada de după 1844 a fost un timp de măreață importanță, când uimiți fiind, am descoperit doctrina curățirii Sanctuarului care are loc în cer, având în același timp o legătură foarte bine definită cu poporul lui Dumnezeu de pe pământ, când primul, al doilea și cel de-l treilea înger prezintă stindardul pe care scrie „Poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.”
Una dintre învățăturile cruciale cuprinse în această solie este sanctuarul din cer și chivotul conținând Legea lui Dumnezeu pe care le-au văzut cei ce iubesc adevărul Său. Lumina Sabatului poruncii a patra strălucea puternic pe calea călcătorilor poruncilor lui Dumnezeu. Distrugerea celor răi face de asemenea parte din vechile hotare” (cap. 3 – „The Foundations, Pillars, and Landmarks”).
Care sunt vechile „semne de hotar” pe care le amintește Ellen G. White aici? Sunt menționate 5 astfel de semne („landmarks”), care deosebesc Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea de celelalte biserici și confesiuni creștine:
1) Anul 1844 și curățarea Sanctuarului ceresc
2) Soliile celor trei îngeri din Apocalipsa 14
3) Realitatea existenței Sanctuarului ceresc
4) Adevărul despre Sabatul zilei a șaptea
5) Starea omului în moarte
După ce enumeră cele 5 pietre de hotar, Ellen G. White adaugă:
„Nimic altceva nu îmi vine în minte ce ar putea fi numit „vechile hotare”. Toată această zarva despre schimbarea lor nu este decât în mințile unora.”
Subiectul Dumnezeirii nu este menționat între „pietrele de hotar” stabilite de pionierii Bisericii Adventiste. Nu doar subiectul Dumnezeirii lipsește din enumerarea lui Ellen G. White, ci și alte doctrine importante ale bisericii ca: mântuirea prin Iisus Christos, Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu, îndreptățirea prin credință și altele. Acest fapt ne arată că adevărul despre Dumnezeire nu reprezenta o prioritate doctrinară pentru adventiștii primelor generații.
Mișcarea adventă din preajma anului 1844 a adunat în jurul ei creștini din diferite confesiuni protestante existente în America secolului al XIX-lea. Acești creștini au intrat în rândurile mișcării advente (care ulterior s-a organizat în ceea ce astăzi cunoaștem sub numele de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea) cu moștenirea doctrinară pe care au adus-o din bisericile din care proveneau.
Mulți dintre pionierii adventiști erau arieni, alții erau semi-arieni, iar alții erau trinitarieni. Deși aveau înțelegeri diferite cu privire la Dumnezeire, ei nu s-au cramponat de aceste diferențe. Și aceasta pentru simplul motiv că aveau alte priorități: cum să se pregătească pentru revenirea Mântuitorului, cum să înțeleagă mai bine lucrarea de mijlocire a lui Iisus în Sanctuarul ceresc, cum să dea ascultare celor trei solii îngerești din Apocalipsa 14, cum să respecte Legea morală și Sabatul zilei a șaptea, precum și înțelegerea stării omului în moarte.
Provenind din mișcarea „Conexiunea Creștină” („Christian Connection” – o mișcare religioasă americană de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea), James White și Joseph Bates – doi dintre fondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea – erau unitarieni. Uriah Smith, timp de mai bine de 50 de ani redactor al revistei „Review and Herald” (astăzi „Adventist Review”) a fost inițial arian, apoi, spre sfârșitul vieții a devenit semi-arian. El a renunțat la învățătura că Iisus Christos a fost creat de Tatăl și a acceptat doctrina nașterii Sale din Dumnezeu Tatăl, cândva în veșnicie.
La fel putem spune și despre alți pionieri ai mișcării advente ca John Loughborough, R.F. Cotrell, John Andrews, John Waggoner și alții. În ce o privește pe Ellen G. White, al treilea fondator al Bisericii Adventiste alături de J. White și J. Bates, ea a fost trinitariană, provenind din Biserica Metodistă.
Însă aceste diferențe de crez cu privire la Dumnezeire ale pionierilor Bisericii Adventiste nu i-a împiedicat să lucreze în armonie și unitate, având înaintea ochilor prioritățile amintite. Toți acești oameni ai lui Dumnezeu au făcut sacrificii imense pentru Dumnezeu și semenii lor în dragostea lor pentru adevăr. Dumnezeu a trebuit să-i crească cu tact și răbdare până ce au putut înțelege mai bine ceea ce Biblia descoperă despre Dumnezeire.
Criticii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, între care se numără și adepții mișcării neo-ariene, cer într-un mod foarte vocal ca biserica să se întoarcă la învățăturile pionierilor adventiști. Întrebarea care se pune este: La care dintre aceste învățături „începătoare” ar trebui să se întoarcă biserica pentru a nu mai fi acuzată de apostazie?
Este știut faptul că primii adventiști serbau duminica drept zi de Sabat, până în 1846 când Joseph Bates a descoperit lumina despre adevărata zi de odihnă și de închinare – Sabatul zilei a șaptea, conform Poruncii a patra a Decalogului. Ar trebui să ne întoarcem la păzirea duminicii, așa cum au crezut și practicat primii adventiști până în 1846?
Apoi, după ce adventiștii au acceptat Sabatul zilei a șaptea, timp de 9 ani ei au serbat Sabatul de vineri seara de la ora 18 până sâmbătă seara la ora 18. Abia în 1855, în urma studiilor și descoperirilor lui John Andrews cu privire la modul biblic de calcul al zilelor, adventiștii au înțeles să serbeze Sabatul de la apusul de soare până la următorul apus. Oare a ne întoarce la credința pionierilor adventiști înseamnă să serbăm Sabatul așa cum l-au serbat ei între anii 1846 și 1855, adică de vineri de la ora 18 până sâmbătă la aceeași oră?
Până în 1863, majoritatea adventiștilor, inclusiv familia White, erau mari consumatori de carne de porc. Mulți adventiști fumau sau mestecau tutun și nu respectau unele reguli elementare de sănătate. Însă începând cu anul 1863, în urma unor descoperiri primite de Ellen G. White cu privire la necesitatea unei reforme a sănătății în rândurile credincioșilor adventiști, biserica a început să înțeleagă voia lui Dumnezeu cu privire la un stil de viață cât mai sănătos. Înțelegând beneficiile unei diete vegetariene sau ovo-lacto-vegetariene, precum și riscurile pentru sănătate prin folosirea alcoolului, tutunului și drogurilor de orice fel, adventiștii au renunțat definitiv la vechiul stil de viață nesănătos.
Aceeași întrebare revine: Dacă ar trebui să ne întoarcem la credința și practicile pionierilor bisericii, la care practici ar trebui să ne întoarcem: la cele de dinainte de anul 1863, când adventiștii consumau carne de porc, tutun, cafea și alte substanțe dăunătoare, sau la cele de după acest an, când a avut loc o adevărată reformă a sănătății în Biserica Adventistă?
Primele generații de adventiști, acordând importanță majoră Legii morale, așa cum a fost dată poporului Israel la Sinai, au neglijat o doctrină esențială pentru mântuirea omului: mântuirea și îndreptățirea omului păcătos doar prin credință, nu prin faptele Legii. Această doctrină a necesitat câteva decenii pentru a fi înțeleasă de primii adventiști și abia după Conferință Generală de la Minneapolis din 1888, doctrina îndreptățirii prin credința a fost mai bine înțeleasă și mai mult predicată și trăită.
Revin la aceeași întrebare: Dacă anti-trinitarienii somează Biserica Adventistă să se întoarcă la învățăturile pionierilor bisericii, la care dintre acestea ar trebui să se întoarcă pentru a nu fi acuzată de apostazie: la legalismul primelor generații de credincioși, care pretindeau mântuirea prin ascultarea de Lege sau la adevărul biblic al mântuirii doar prin credința în Iisus Christos, predicat cu predilecție după 1888?
Dacă ridicăm aceeași întrebare în legătură cu subiectul Dumnezeirii, la care concepție despre Divinitate ar trebui să se întoarcă biserica de azi: la arianismul unora dintre pionieri, al semi-arianismul altor pionieri sau la trinitarianismul spiritualist (diferit de trinitarianismul acceptat azi) al altor pionieri, primit ca moștenire de la bisericile din care au provenit?
Este greu de răspuns dacă pornim de la această premisă. Însă dacă înțelegem că lumina adevărului a fost descoperită treptat bisericii și că Dumnezeu nu îi orbește pe copiii Săi cu toată lumina dintr-o dată, ci o descoperă treptat, pe măsură ce biserică se maturizează și devine capabilă să „digere” o hrana tare, lucrurile căpăta un alt contur.
Adevărul despre Dumnezeire, atât cât este descoperit în Scriptură și cât poate fi înțeles de mintea limitată a omului, a fost descoperit treptat. Aceasta este metoda de lucru a lui Dumnezeu, folosită de Însuși Mântuitorul în relația cu ucenicii Săi. Cu puțin timp înainte de Calvar, Iisus i-a învățat pe ucenicii Săi o mulțime de lucruri. Însă nu i-a învățat totul. De ce? Explică chiar El: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta” (Ioan 16,12).
Ceea ce nu puteau înțelege atunci, urma să le fie descoperit ulterior, treptat, prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul care avea să continue lucrarea începută de Iisus. „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14,26).
Într-adevăr, „cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4,18).
sursa: https://www.loribalogh.ro/
