Cugetări (3)

Când orbecăim prea mult prin întuneric s-ar putea ca la un moment dat să ne pierdem vederea. Adică să vedem numai ceea ce este în mintea noastră și nimic altceva. Cei care văd mai departe de ei înșiși pot deveni clarvăzători adică pot vedea și ceea ce există după vălul aparențelor, adică adevărul.

Când întunericul din noi devine a doua noastră natură atunci ne supără la vedere și cea mai blândă rază de lumină. Este greu după aceea să vedem bârna din ochiul nostru și lumina atâta cât este pe chipul aproapelui.

Visele realizabile se numesc idealuri iar visele nerealizabile simple iluzii.

Cei care au prisos de memorie și o imaginație bogată pot trăi visând dar la lumi iluzorii, care nu există. Binecuvântați sunt cei care pot gândi curat și visa frumos că a lor este împărăția cerurilor.

Scrisul pus în slujba binelui, frumosului și a adevărului este o terapie spirituală și intelectuală, o formă de penitență sufletească și culturală.

Orice cuvânt scris este o spovedanie făcută foii de hârtie sau calculatorului care sunt îndelung iertătoare și înțelegătoare. Va trebui însă să dăm socoteală nu numai pentru orice cuvânt rostit dar si pentru orice cuvânt scris. În orice cuvânt există o putere care poate fi folosită spre bine sau spre rău.

Ispita de a scrie se iartă, păcatul de a scrie împotriva duhului adevărului rămâne și după cum este scris în cartea sfântă este de neiertat.

Se mântuiesc oare cei care pot scrie tomuri de teologie fără să creadă nimic din ceea ce scriu?

Teocrațiile, democrațiile, dictaturile, toate formele omenești de guvernare se consideră predestinate să administreze adevărul. Adevărul este însă a lui Dumnezeu și Dumnezeu este adevărul.

Fiecare după rostul și puterile sale ne aducem aportul personal la adeverirea și împlinirea apocalipsei. Doar cine va fi ridicat la ceruri va putea vedea drumul său prin istorie nu din perspectiva clipei celei repezi ce ni s-a dat ce ni s-a dat ci a veșniciei.