Categorie: Viata de credinta
Unele lucruri sunt foarte simple. Aşa este, de exemplu, succesiunea zilelor şi a nopţilor. E simplu, pentru că nu trebuie să ţii minte decât două noţiuni pe care, în plus, le poţi experimenta... zilnic. Când te faci mare afli şi motivul acestei succesiuni fără greş: rotaţia planetei. Alte lucruri sunt mai complicate, de exemplu curcubeul, sau fulgerul. Nu ar fi preferabil să fie totul simplu? Să nu fi obligat să cugeţi la fiecare pas? Nu ar fi mai bine să ţi se dea totul strict la nivelul tău? Dar care e nivelul tău? Cum ai ajuns la acest nivel?
„prin înnoirea minţii voastre ... să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2 ).
Sunt şi în Bible adevăruri foarte simple. Mielul lui Dumnezeu din Ioan 1 e ceva ce poate pricepe oricine. Te miră probabil faptul că necredincioşii nu sunt cuprinşi de admiraţie atunci când cugetă la acest subiect. Ce poate fi mai minunat decât că Dumnezeu a găsit un Înlocuitor pentru omul păcătos? La fel Ioan 3:16 : e simplu şi conţine tot. Parcă nici nu ar mai fi nevoie de un alt verset ca să convingi pe un necredincios să se pocăiască. Multora dintre ei însă nu le spune mai nimic. Oare de ce?
Exista în Biblie şi versete mai complicate. Accepţi cu uşurinţă că bogăţia de gânduri pe care Dumnezeu o transmite impune în mod necesar depăşirea nivelului nostru. Dar cei ai Domnului pot înţelege toate prin Duhul Sfânt (1. Ioan 2:20 ). Şi dacă pentru motive obiective nu înţelegem chiar tot, nu e o nenorocire aşa de mare: credinţa în Domnul Isus e suficientă pentru mântuire. Dă-mi voie totuşi să te întreb: cum ai ajuns la această convingere? Mai mult: pe ce se bazează în general certitudinile tale?
Nivelul nostru de înţelegere
Simplu: până la urmă, e ceea ce poţi înţelege cu modul tău de a gândi şi cu cunoştinţele pe care le ai. Greu este ceea ce îţi cere să te transformi, adică să urci un pas mai sus. Nu ar fi deci preferabil ca totul să fie simplu? Gândeşte-te însă ce s-ar întâmpla dacă ai accepta asta pentru copilul tău. Te-ar mai înţelege? Nu mă refer la explicaţia pe care i-o dai despre legea lui Ahimede, ci dacă te-ar înţelege când îi spui că l-ai iubit încă dinainte de a se naşte...
Şi cum ai putea să înţelegi dragostea Tatălui dacă nu accepţi că trebuie să te transformi? Să nu îmi spui ca ştii deja totul cu privire la acest subiect căci atunci ar trebui să îmi destăinui deopotrivă Efeseni 1 şi Ioan 17 . Ştii versetul acela: „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei“. Ce înseamnă că le-a făcut cunoscut ucenicilor Numele Tatălui? Şi de ce trebuia să li-l mai facă cunoscut? Nu fusese perfect întâia dată?
Am fi pururea stingheri în cer dacă ne-ar lăsa Dumnezeu la „nivelul nostru”. Ce minunat însă că face transformarea folosindu-se de învăţătorii pe care ni i-a dat în dar! Efeseni 4 .11-15 ne spune că „El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos”. Învăţătorii sunt cei care explică clar lucrurile complicate. Urcuşul e greu, dar merită!
Autoritatea absolută a Scripturii
Problema noastră când vine vorba de învăţătura Scripturii e că de multe ori nu o putem experimenta. Nu este întotdeauna ca şi cu lumina şi întunericul pe care le vezi. Unii predicatori obişnuiesc să dea exemple; e bine, pentru că te ajută să compari adevărurile absolute cu ceva cunoscut. Altfel cum să înţelegi afirmaţiile din 1 Ioan, de exemplu? O dată zice că cel născut din Dumnezeu nu poate păcătui, iar în altă parte scrie că dacă noi, credincioşii, păcătuim, avem la Tatăl un apărător, un avocat. E clar că prima afirmaţie e absolută, cum ai zice că focul arde. Dar focul nu arde aurul: aşa scrie în 1. Corinteni 3 . Asta însă nu schimbă cu nimic adevărul afirmaţiei „focul arde”. În acelaşi fel şi afirmaţia „cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; şi nu poate păcătui pentru că e născut din Dumnezeu”. Dacă am devenit, prin har şi prin credinţă, copil al lui Dumnezeu, am primit atât natura cea nouă, viaţa din Dumnezeu, cât şi Duhul Sfânt ca putere a acestei vieţi, ca mângâietor şi însoţitor în drumul spre cer. Doar natura cea nouă mi-a adus pocăinţa şi credinţa, căci cea veche, ştiu prea bine, n-ar fi vrut cu niciun chip să audă despre aşa ceva. Sau crezi cumva că omul în Adam ar putea să treacă de partea lui Dumnezeu şi să se judece pe sine ca fiind un păcătos pierdut. Căci dacă aşa ar fi lucrurile înseamnă că tot mai e ceva bun în omul cel vechi, adică în ceea ce eram înainte de a cădea la picioarele Domnului; şi atunci a fost o greşeală că Dumnezeu l-a răstignit (Romani 6:6 ). Adevărul Bibliei e altul: Adam e neascultător până la moarte şi aceasta este starea iremediabilă a naturii noastre păcătoase pe care o moştenim când ne naştem; Hristos a fost ascultător până la moarte şi ascultarea Lui defineşte natura cea nouă pe care au primit-o copiii lui Dumnezeu. Iar Ioan afirmă, simplu, că această natură nu doar că nu păcătuieşte, dar nici nu poate păcătui pentru că e din Dumnezeu. Şi accepţi cu uşurinţă că aşa stau lucrurile, căci Cel de trei ori Sfânt nu se va putea odihni deplin în prezenţa unor fiinţe potenţial păcătoase, adică fiinţe care în orice moment ar putea păcătui. Cât suntem în trup însă, purtăm încă în noi natura cea veche (Romani 7 ). Asta înseamnă că păcatul, ca un fel de virus, continuă să contamineze mădularele trupului nostru de carne. Mulţumiri lui Dumnezeu că există în cei credincioşi o putere care poate ţine păcatul inactiv: puterea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi există o modalitate de a face activă această putere: să uit de mine şi să privesc la Domnul!
O schimbare ireversibilă
Nu intenţionez acum să vorbesc despre Romani 7 şi 8. Nici despre Romani 6 . Dar observi probabil ceva ce este evident în aceste capitole: cu cel credincios s-a produs o schimbare definitivă atunci când şi-a pus încrederea în jertfa Domnului Isus: el este un copil al lui Dumnezeu, are natura cea nouă, adică are viaţa însăşi a lui Dumnezeu. Căci, poate nu te-ai gândit, viaţa veşnică e la fel de veşnică în ambele sensuri: nici nu se sfârşeşte, nici nu a început vreodată. Ioan 1 spune clar: la început, adică înainte de orice punct zero s-ar putea imagina, era Dumnezeu, era Cuvântul şi în El era viaţa. Nu am început eu prin credinţă o viaţă care nu se mai termină, ci am fost aşezat în acea viaţă care nu are nici început nici sfârşit. Am fost, cu alte cuvinte, înfiat (Efeseni 1 .5), nu aşa cum se face între oameni, doar în acte, ci primind viaţa însăşi a Aceluia care îmi dă dreptul să mă numesc copil al Său (Ioan 1:12 ). Şi, dacă citeşti atent, nu a fost din voia vreunui om, ci exclusiv prin har. Ştii ce spune Efeseni 2 .8,9: „Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.
Am fost aşezaţi în această viaţă; am fost, cum zice Coloseni 1 , strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Tatălui. E un act ce s-a produs prin har, căci altfel scria că ne-am strămutat singuri. Ar fi scris că ne-am activat „liberul arbitru” noi, cei morţi în păcate, şi totuşi, voitori întru bine! Nu-i aşa că e absurd? Simţi cumva instinctiv când te afli în faţa absurdului; absurd ce-ţi apare clar în lumina Scripturii.
Va zice cineva că mântuirea este şi o chestiune ce ţine de responsabilitatea omului. Fiul risipitor (Luca 15 ) avut de ales între a rămâne la porci şi a se întoarce acasă. Sunt perfect de acord! Dar de ce nu citeşti şi cele două pilde de dinainte? S-ar fi întors oaia dacă nu o căuta păstorul? Iar drahma n-ar fi avut în veci habar că e pierdută. Dacă risipitorul vine acasă e fiindcă Domnul l-a găsit deja. E fiindcă Duhul Sfânt a căutat şi a găsit drahma pierdută. Apoi şi numai apoi s-a ridicat risipitorul din mijlocul porcilor! Adu-ţi aminte, când te-a cuprins dragostea Domnului: era un act de proprie voinţă sau o sublimă iluminare ce cuprindea deopotrivă pierzania în care zăceai şi chemarea dragostei ce se revărsa din ochii Lui? Ai văzut vreo sămânţă care să nu vină de sus? Ce înseamnă „întoarce-mă Tu şi mă voi întoarce” (Ieremia 31:18 )?
Ai citit, cu siguranţă, rugăciunea lui Daniel, prezentată în capitolul 9 al cărţii sale. Ce a mai găsit să spună omul acesta preaiubit şi sfânt când mijlocea pentru poporul ce falimentase lamentabil sub angajamentul de a păzi Legea, acel angajament ce stă până astăzi scris în Exod 19 .8: „Vom face tot ce a zis Domnul!“? Ce argument din purtarea lor l-ar fi determinat pe Dumnezeu să intervină în favoarea lor? Daniel însă ştia că ceea ce mişcă Mâna lui Dumnezeu vine din El Însuşi. Ştia că nu poate apela decât la dragostea lui Dumnezeu pentru Sine Însuşi, pentru Acela ce a ales să se asocieze, în ceea ce priveşte pământul, cu un popor la fel de nevrednic ca şi noi toţi. De aceea a spus: „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!“ A fi al Domnului este pentru cel credincios o stare ireversibila care isi are originea si motivatia in Dumnezeu.
Şi totuşi …
Cei care susţin că mântuirea se poate pierde sunt perfect de acord cu toate acestea, dar ridică o obiecţie: ce se întâmplă cu un credincios care refuză să părăsească păcatul în care a căzut? Căci, din tot poporul, unul, totuşi, s-a întors şi a mărturisit păcatele lor ale tuturor. Dacă ne mărturisim păcatele, ştim, El ne curăţă de întinarea lor, dar dacă nu?
Întreabă-l pe acela care ridică obiecţia dacă el şi-a mărturisit chiar toate păcatele. De ce tace? L-ai luat cumva prin surprindere? A mărturisit clipă de clipă orice stare de mândrie? Ţi-a spus poate de nenumărate ori că dacă faci un păcat şi apoi te calcă maşina, mergi în iad. E valabil şi pentru el? Nu te lua după ce zice, priveşte-l în ochi. Vezi ce face când e sincer? Se aruncă în braţele Domnului şi nu contează nicidecum pe liberul lui arbitru. Iar de nu, nu mai doarme la noapte; dacă e sincer ...
De ce ne mângâie versetul acela, „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine” (Psalmul 56:3 )? Nu ştii că mijlocirea Domnului pentru Petru a început chiar înainte ca el să bănuiască că va păcătui?
Nu, nu-ţi poţi pierde mântuirea, fiindcă viaţa ta e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, iar această viaţă este în Fiul Său. E la loc sigur mântuirea noastră şi numai cineva prea străin de Biblie ar gândi că ar fi în stare s-o păstreze dacă i-ar fi cumva încredinţată.
Dă-mi voie să îţi sugerez că neînţelegerea stă de fapt în alt punct la care nici nu ne aşteptăm să găsim diferenţe de opinie: ce înseamnă de fapt un om credincios?
Ai auzit probabil argumente născute din experienţe, cu privire la unii care s-au rătăcit ireversibil şi refuză până la capăt părăsirea unui păcat. Cu aceştia pare să se potrivească atât de bine textul din Evrei 6:4-6 : „Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit”! Este vorba deci despre oameni care au fost odată mântuiţi şi apoi s-au depărtat definitiv, pierzania lor fiind deja pecetluită. Te-aş ruga însă să îmi explici, dacă tot zici că e un text clar şi uşor de înţeles, ce înseamnă a Îl da din nou pe Hristos să fie răstignit? Cum adică răstignit din nou? O să-mi spui că asta spune şi Biblia, că nu se poate. Da, dar ce anume nu se poate? De ce pentru unul e deschisă calea pocăinţei, iar pentru altul e definitiv închisă? E important să înţelegem Scriptura, altfel ne rătăcim şi noi şi rătăcim şi pe alţii. Îţi propun acum un exerciţiu: ia-l pe Iuda vânzătorul şi pune-l în Evrei 6 . Curios ce bine se potriveşte ...
Ceea ce se spune de fapt acolo se referă la nişte evrei care, alipindu-se pentru un timp de creştinism, l-au părăsit mai apoi pentru a se întoarce la iudaism. Este vorba de evrei din vremea aceea, care au cunoscut puterile veacului viitor, cele descrise în Faptele Apostolilor. Acei oameni nu erau credincioşi, dar din afară asta nu se vedea. Revenirea la iudaism însemna de fapt aşa: au zis o dată că Isus din Nazaret trebuie răstignit; apoi au trecut formal de partea Lui; la sfârşit revin la iudaism, afirmând prin asta că e un impostor vrednic de moarte. Practic îl dau din nou să fie răstignit, doar că de această dată nu-L mai pot bate în cuie fiindcă El este înălţat la cer...
Născut din nou
Un om credincios este definit în Ioan 1 ca acela care este născut din Dumnezeu. Iar cel care crede are viaţa veşnică, adică este născut din Dumnezeu, pentru că aşa scrie în Ioan 3:16 . În 1 Ioan ni se spune că un frate credincios iubeşte pe ceilalţi credincioşi, pentru că cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe cei născuţi din El. Afirmaţiile sunt foarte clare: credincios, născut din nou, născut din Dumnezeu, având viaţa veşnică. Definesc aceste cuvinte o stare temporară sau una definitivă? Dacă e o stare temporară, înseamnă că Dumnezeu îţi poate retrage darul vieţii veşnice, că poate decide să omoare natura cea nouă pe care a pus-o în tine, că anulează înfierea pe care a avut-o în vedere din eternitate; înseamnă că cel născut din Dumnezeu încetează să existe. Cine ar gândi aşa ceva? Iar dacă asta ar putea avea loc, cine i-a smuls pe credincioşi din mâna Domnului? El afirmă că nimeni nu poate face asta: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:27-30 ). Să fii tu oare singurul care ar fi în stare să se smulgă? Nu cumva acel nimeni te include şi pe tine? Să admitem că ai putea la un moment dat să te smulgi singur din mână Lui; cine îţi garantează că nu vei face asta şi când vei ajunge în cer? Nu îţi cer nimic altceva decât să fii sincer în faţa Scripturii. Ai fi oare gata să transformi şi cerul într-un loc al fricii şi al îndoielii ca acela în care te ţin aici jos cei care susţin că mântuirea se pierde?
Ce ar trebui să facă un om născut din nou ca să piardă natura cea nouă? Citeşte Te rog în 1. Corinteni 11 . „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănînce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea”. Înţelegem din text că pot exista credincioşi care persistă în păcat şi totuşi vin la Cina Domnului. Domnul le trimite boala ca să îi trezească, dar sunt tot ai Lui. În cazul în care nu se pocăiesc, se poate ca Domnul să îi omoare. Totuşi ei rămân ai Lui, căci este scris: „să nu fim judecaţi odată cu lumea”. E cât se poate de clar că ei nu sunt din lume, nici chiar când Domnul decide sa le întrerupă viaţa în trup ca judecată pentru un păcat în care ei persistă.
Te mai întreb ceva: te naşti din nou o dată sau de mai multe ori? Dacă minţi, nu îţi ceri iertare şi apoi te calcă maşina, ce se întâmplă? Eşti pierdut? Mergi în iad? Asta ar înseamna că în clipa în care ai minţit nu mai eşti născut din Dumnezeu. Ce se întâmplă însă dacă nu te calcă maşina? Şi să zicem că te pocăieşti de fapta ta peste 10 zile, ce eşti în acest răstimp, născut din nou sau mort în păcate? Dacă eşti mort în păcate, atunci cum poate Ioan să te îndemne să vii la TATĂL, unde avem un apărător atunci când am păcătuit? Care Tatăl, dacă nu mai eşti născut din nou? Căci necredincioşii nu sunt chemaţi la Tatăl, ci la Dumnezeu. Ei au acolo un Mijlocitor, nu un apărător. Vezi diferenţa? Da, ne rătăcim dacă nu cunoaştem Scripturile; cât despre puterea lui Dumnezeu...
Dar dacă te întorci cu pocăinţă, ce se întâmplă? Te naşti din nou „din nou”? Iar dacă păcătuieşti de 10 ori pe zi, nici nu mai ştii in ce stare te afli... Exact asta vrea Satan, să te ţină în teroarea incertitudinii prin ignoranţă!
Vin unii şi zic că numai păcatele grave te pot face să pierzi naşterea din nou, de exemplu hula împotriva Duhului Sfânt. Ce sa fie asta oare? Cui vorbeşte Domnul în textul la care se face referire, unor credincioşi sau unor necredincioşi? Nu le vorbeşte fariseilor? Cum erau fariseii care ziceau că Domnul face minuni cu puterea lui Satan, credincioşi sau necredincioşi? Eu nu citesc nicăieri despre credincioşi hulind împotriva Duhului.
Ţi-am spus, problema e cu totul alta: ce înseamnă a crede. Fiindcă odată ce ai crezut este clar că eşti născut din nou definitiv, iar dacă păcătuieşti ai parte de disciplină, posibil dură, dar tot copil al Tatălui rămâi.
A-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt
Ce înseamnă deci acest definitiv şi ireversibil „a crede”? Este de ajuns să citeşti Romani 4 . Înseamnă să Îl crezi pe Dumnezeu pe cuvânt. Înseamnă să treci de partea Lui împotriva ta însuţi atunci când îţi spune că eşti păcătos. Niciun nenăscut din nou nu poate trăi această experienţă. Eşti sau nu născut din nou? Aceasta e întrebarea care rezolvă dilema. Nu te lua nici după ce zic oamenii, nici după ce simţi tu. Crede-L pe Domnul pe cuvânt: cine şi-a pus încrederea în El a trecut din moarte la viaţă: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24 ). Ce ar trebui sa ne mai spună ca să înţelegem că această trecere e definitivă? „Te-am iubit cu o iubire veşnică...” Pentru un suflet tulburat ca al tău a spus aceste vorbe. De obicei, când Domnul Îţi vorbeşte, Te uiţi în gol sau Îl priveşti în ochi?
Nu vreau să discut acum toate celelalte versete care sunt de obicei aduse ca argument cu privire la posibilitatea de a pierde mântuirea. S-au scris deja numeroase lucrări bune care demontează toate aceste păreri. Găseşti la sfârşitul acestei scrisori câteva titluri de cărţi * ce îţi pot fi de mare folos pentru a lămuri această chestiune. Vreau să îţi aduc însă în atenţie două texte simple şi profunde care aruncă o lumină aparte în discuţia noastră.
* O mântuire aşa de mare – F. B. Hole; Mântuire deplină în Hristos – J. N. Darby; Adevărata temelie a păcii – C. H. Mackintosh; Adăpost, siguranţă, bucurie – Geo Cutting; Cele două firi – Geo Cutting;
Făgăduinţa vieţii
Dacă citeşti 2 Timotei observi, poate cu uimire, cum creştinismul începuse să se degradeze până la stadiul de „casă mare” în care se găseau şi vase de cinste şi vase de ocară. Cine era de fapt credincios în mijlocul acestui amestec? Pavel însuşi era părăsit de cei care odată mărturisiseră că îi sunt alături. Un lucru însă rămânea clar: Domnul îi cunoaşte întotdeauna pe cei care sunt ai Lui, iar credincioşii văd credinţa în cei care o afirmă prin faptul că respectiva persoană se depărtează de nedreptate. 2. Timotei 2:19 spune: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, avînd pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe ceice sunt ai Lui“; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!“ Este exact ca în Romani 4:6 „Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit”, comparativ cu Iacov 2:21 : „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, cînd a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi cum credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvîrşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire“; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu“. Dumnezeu vede credinţa fără fapte (Romani 4:3 ), dar oamenilor trebuie să le arăţi credinţa ta din faptele tale (Iacov 2:18 ). Avraam a fost socotit drept: de către Dumnezeu prin credinţă şi de către oameni prin faptele credinţei! Te întreb: ce înseamnă că un om este al Domnului? De ce nu apreciază El pe creştini exclusiv după fapte? Nu va face judecata cea de pe urmă deschizând cărţi cu fapte? Nu i-a spus lui Cain la început că dacă face binele va fi primit? Gândeşte-te totuşi: dacă „ai Săi” ar însemna pur şi simplu cei care aleg binele, atunci i-am putea cunoaşte şi noi la fel de bine ca El: după fapte. Vezi, aici e problema: El ştie ceva ce noi ceilalţi nu putem şti: ştie cine e născut din nou şi cine nu. Asta înseamnă să fii al Lui: să fii născut din nou. A merge la adunare şi a face fapte bune reprezintă consecinţe şi nu condiţii, nici garantii pentru naşterea din nou. Dacă ai sau nu viaţa din Dumnezeu, asta ştie Domnul şi ştii tu (Romani 8:16 ); cei din jur nu pot decât să îţi aprecieze distanţa pe care o iei faţă de tot ce nu e drept în ochii lui Dumnezeu. Viaţa din Dumnezeu in cei credinciosi, spune Pavel, e tot ce mai rămâne sigur când tot ce părea sigur se năruie. De aceea începe el a doua scrisoare către Timotei cu cuvintele: „Pavel, apostol al lui Hristos Isus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Isus”. Viaţa Lui în ai Săi, asta e esenţa creştinismului chiar în vremuri de ruină, vremuri în care însuşi Pavel îşi asociază apostolia cu „făgăduinţa vieţii”.
Vom fi ca El
Iar Ioan, după Pavel, îşi face lucrarea vorbind tocmai despre această viaţă. În 1. Ioan 3 citim: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentrucă nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentrucă Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat”.
Da, suntem copii ai lui Dumnezeu, acum, nu după moarte, nici după judecată. Copiii Lui, pentru că fără natura Lui nu ne putem bucura de El ca Tată. Nu e asta viaţa veşnică (Ioan 17:3 )? Şi vedeţi ce dragoste, zice Ioan, căci pentru a ne face părtaşi vieţii şi poziţiei de copii, Dumnezeu a trimis în lume pe Singurul care este în sânul Tatălui. Cum să înţelegi ce simte Domnul în sânul Tatălui, dacă nu ai aceeaşi natură cu El? Şi cum sa intelegi ce simte Tatăl faţă de Fiul Său desăvârşit coborât în lumea muritorilor atunci când spune „Acesta este Fiul meu preaiubit!” Şi cum să vorbim cu Tatăl despre Fiul, la frângerea pâinii, dacă nu am avea aceeaşi natură? Ce ar mai însemna pioasa adorare către Fiul, dacă cei ce stau în prezenţa Lui şi a Tatălui n-ar fi copii ai lui Dumnezeu? Şi ce ne-ar sfinţi mai mult decât conştienţa faptului că Tatăl ne iubeşte Cum L-a iubit pe El?
Vezi ce direct scrie Ioan? Lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. El, adică Domnul - nu mai e nevoie de explicaţii. Ai Lui, ca şi El - e la fel de clar! Când se gândeşte la noi, se raportează la El, cât se poate de imediat şi de natural.
Acum deci suntem copii. De ce cred unii credincioşi că vom fi odată? Alţii încă mai cred că ne-a primit ca argaţi, cum gândea fiul risipitor când era la porci... Iar alţi creştini par mai interesaţi de pâinea pe care o primesc argaţii decât de inima Tatălui. S-ar putea să aibă dreptate: care Tată, dacă nu eşti copil al lui Dumnezeu? Numai în braţele Tatălui înţelegi mântuirea, când El te îmbracă cu haina cea mai bună, aceea de care e vrednic numai Fiul. Până să ajungi în braţele Tatălui iţi doreai să fii primit ca rob; dar atunci şi acolo, El nu te mai lasă să spui asta! Ai remarcat ce spune fiul risipitor în ţara aceea îndepărtată? „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Când e în braţele tatălui său nu mai spune partea de la urmă – ar fi fost prea dureros şi în acelaşi timp nedemn de tatăl său să-şi primească fiul ca pe un rob: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mîncăm şi să ne veselim…”
Încă ceva: doar primit ca fiu eşti îmbrăcat cu haina ceea mai bună. Nu poţi trăi sfinţenia dacă nu îţi înţelegi poziţia.
Te rog, deschide ochii! Gloria lucrării Domnului impune să nu fim nimic mai puţin decât fii. Te-ai cutremura dacă ai putea citi în original Evrei 7:26 . „Tocmai un astfel de Mare Preot ni se potrivea!” Rangul în care am fost aşezaţi cerea ca Marele Preot să fie nimeni altul decât Hristosul din glorie!
Acum, şi nu mai târziu, suntem copii ai lui Dumnezeu. Altceva nu putem fi, nici chiar când greşim. Ce este rezervat pentru viitor e doar gloria: ce vom fi. Iar asta, intuieşti deja, e la fel de direct şi imediat în legătură tot cu El. Da, vom fi ca El, şi dacă nu suntem încă, acesta este fiindcă nu s-a arătat El. El care este, acum, Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi; El n-ar putea fi cea ce este dacă ai Săi n-ar fi copii ai lui Dumnezeu!
Iar ai Lui se curăţesc, după cum El este curat - din nou totul e în legătură cu El. Îngăduie-mi să îţi mai spun ceva: ceea ce e tradus aici prin curăţire e de fapt purificare prin sfinţire. Acum înţelegi mai bine ce înseamnă Ioan 17:19 : „Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. De ce ar trebui să se sfinţească Domnul pentru ai Săi? Ca să adauge ceva cand noi nu suntem asa cum ar trebui? Din nou, absurdul unei afirmaţii îţi apare clar în lumina Scripturii. Şi totuşi ce înseamnă Eu mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr. Prin care adevăr?
Lasă ca Duhul să-ţi vorbească şi priveşte textul Bibliei cu conştiinţa larg deschisă: e ceea ce se cuvine să facă orice om. Există un om în glorie, în casa Tatălui, adică în relaţia veşnică de dragoste din Trinitate! Domnul, şi numai El, putea ocupa o asemenea poziţie, dar numai după înviere şi înălţarea la cer. Căci doar după aceste evenimente măreţe El a fost şi Om şi glorificat, după cum este şi n-a încetat niciodată să fie Dumnezeu binecuvântat în veci. Există un Om în glorie, iar când se va arăta, noi toţi, ai Lui, vom fi ca El. El se sfinţeşte acum pentru noi, adică se pune deoparte pe această poziţie pentru ca, privindu-L acolo, să fim noi înşine sfinţiţi prin acest adevăr, anume că există un Om în glorie iar noi, atât de curând, vom fi asemenea Lui pentru că Îl vom vedea exact aşa cum este, Îl vom vedea aievea, şi nu doar prin credinţă, ca acum. Cine are această nădejde, în El, Singurul care îi este Garant, se sfinţeşte, se curăţeşte, se pune deoparte, se vede pe sine în Hristos, învrednicit să poarte haina cea mai bună. A mă vedea astfel prin credinţă e singurul mijloc prin care pot trăi curat, fiindcă dacă preţuiesc haina Lui, pe care o port, dacă o privesc în lumina sanctuarului şi în măreţia gloriei din care provine aceasta haină, atunci orice pată este pentru mine o tragedie, cu atât mai mare cu cât preţuiesc adevărul care mă sfinţeşte: voi fi ca El!
Când i-a vorbit Mariei, în Ioan 20:17 , cuvintele acelea: „du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” e ca şi cum ne-ar fi lăsat un steag alb pe care scrie mare, cu albastru:
Există un Om în glorie!
Alătură-te azi celor care ţin sus acest steag, acum, aici, în lumea lui Caiafa. Curând, foarte curând, nu va mai fi nevoie să facem asta, pentru că vom fi ca El.
sursa: https://comori.org/