"Ucenicul pe care-l iubea Isus"

Categorie:  Viata de credinta
 

Fiecare credincios adevărat îl iubeşte pe Domnul. Vorbind credincioşilor despre Domnul, Petru spune, "pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi". În prezenţa fariseului mândru, Domnul spune despre femeia care I-a sărutat picioarele, "ea a iubit mult". Astfel, Scriptura recunoaşte această dragoste şi Domnul Îşi găseşte plăcere în ea. Mai mult decât atât, dragostea faţă de Domnul aduce cu ea promisiunea multor binecuvântări, şi în cele din urmă, dar nu cea de mai puţină însemnătate, înţelegerea deosebită a prezenţei Domnului şi a Tatălui (Ioan 14:21-24 ).

Totuşi, Scriptura recunoaşte că dragostea faţă de Domnul poate fi găsită în măsuri foarte variate la diferiţi ucenici, în diferite ocazii. Cu siguranţă că dragostea Mariei din Betania, care I-a uns picioarele Domnului cu "mir foarte scump", era mai mare decât cea a ucenicilor revoltaţi, care au spus "Pentru ce risipa aceasta?". Dragostea Mariei din Magdala, care "stătea afară lângă mormânt, plângând", a depăşit atunci dragostea ucenicilor, care "au plecat din nou la ei acasă".

În plus, dragostea noastră poate să crească sau să se micşoreze. Sub povara greutăţilor, dragostea multora poate să se răcească. Fiind ademeniţi de atracţiile lumii, această dragoste poate să slăbească, aşa cum este cazul unui credincios despre care apostolul Pavel spune "m-a părăsit, iubind veacul de acum".

Astfel, deşi dragostea faţă de Domnul este de foarte mare preţ în ochii Lui şi este de îndrăgit şi de dorit de către cel credincios, totuşi este clar faptul că nu ne putem încrede într-o dragoste care este expusă atât de mult schimbării. Dragostea în care putem să ne odihnim trebuie să fie dragostea care nu cunoaşte schimbare, dragostea care rămâne - dragostea lui Hristos pentru ai Săi.

"Sufletele noastre trec prin multe transformări
Dragostea Lui nu cunoaşte vreodată schimbare."

Înţelegerea şi bucuria dragostei lui Hristos este cea care stârneşte dragostea noastră faţă de El. "Noi Îl iubim," spune apostolul, "pentru că El ne-a iubit întâi". Prin urmare, dragostea noastră pentru Hristos va fi potrivită cu măsura în care realizăm dragostea Lui pentru noi. Ce minunat ar fi să-L iubim pe Domnul cu o mai mare curăţie de inimă, să nu ne preocupăm cu propriile nostre inimi, gândindu-ne la dragostea noastră faţă de El, ci să căutăm să ne desfătăm sufletele în dragostea Lui faţă de noi.

Urmarea sufletului care se bucură astfel în dragostea lui Hristos este arătată în mod binecuvântat în legătură cu apostolul Ioan, în ultimele momente din viaţa Domnului. Însă, pe de altă parte, aceleaşi momente înfăţişează efectele dureroase ale încrederii în dragostea noastră pentru Domnul, prin exemplul apostulului Petru. Ambii ucenici Îl iubeau pe Domnul cu o dragoste adevărată şi profundă, mai mult decât ceilalţi, pentru că aceasta i-a făcut să lase tot şi să-L urmeze pe El. Cu toate acestea, unul dintre ei s-a încrezut în dragostea lui faţă de Domnul, pe când celălalt s-a bazat pe dragostea Domnului faţă de el. Aceasta este diferenţa semnificativă dintre aceşti doi oameni, care se află atât de des împreună în aceste ultime scene.

Când Domnul, în harul Său minunat, spală picioarele ucenicilor, Petru Îl întreabă: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?". Iar când învaţă că fără spălarea picioarelor nu poate avea parte cu Hristos, el exclamă imediat cu înflăcărarea unei dragoste arzătoare, "Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul!". Puţin mai târziu, având o dragoste adevărată faţă de Domnul, el spune: "Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi la închisoare şi la moarte" şi din nou, "Dacă toţi se vor poticni de Tine, eu niciodată nu mă voi poticni". Apoi, în momentul trădării, Petru, în dragostea lui arzătoare faţă de Domnul, a scos sabia ca să-şi apere Învăţătorul. Astfel, atât prin cuvinte cât şi prin fapte, el pare să spună, "Eu sunt bărbatul care Îl iubeşte pe Domnul". În contrast cu Petru, apostolul Ioan pare că spune, "Eu sunt bărbatul pe care îl iubeşte Domnul". În aceste ultime scene, de cinci ori Ioan se descrie pe sine ca fiind "ucenicul pe care-l iubea Isus". Într-adevăr, este o binecuvântare că dragostea Lui ne-a stârnit ca să-L iubim, dar mult mai minunat este faptul că El ne iubeşte. În această dragoste minunată s-a desfătat Ioan şi în această dragoste fără margini s-a odihnit el.

1. Camera de sus - Ioan 13:21-25

Prima ocazie în care Ioan este numit "ucenicul pe care-l iubea Isus" este în camera de sus, care este descrisă în Ioan 13 . Ce scenă măreaţă poate să contemple inima noastră! Acolo se află Isus, cu o dragoste care nu se poate sfârşi niciodată, pentru că "iubindu-i pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt". Acolo se află Ioan, desfătându-se în dragostea lui Hristos, aşezându-şi capul pe pieptul lui Isus şi descriindu-se ca fiind ucenicul pe care-l iubea Isus. Acolo se află Petru, cu o dragoste reală şi arzătoare pentru Domnul, dar încrezându-se mai degrabă în dragostea lui faţă de Domnul, decât odihnindu-se în dragostea Domnului faţă de el. În cele din urmă, acolo se află Iuda, fără dragoste faţă de Domnul – cu punga alături de el şi cu diavolul în inima lui, gata să-L trădeze pe Domnul şi să iasă în noaptea lungă şi întunecată.

Vedem în Isus cât de aproape L-a adus dragostea Lui la nişte oameni ca noi, astfel încât Ioan să-şi poată aşeza capul pe pieptul Celui care a locuit în sânul Tatălui. În Ioan vedem ce poate face inima Salvatorului pentru un păcătos, aducându-L la odihnă desăvârşită în dragoste perfectă. În Iuda vedem ce poate să facă inima păcătosului pentru Salvatorul – să-L trădeze, prin orice manifestare aparentă a dragostei, pentru 30 de arginţi.

Spălarea picioarelor s-a încheiat şi a venit vremea ca Domnul să-şi ia rămas bun de la ei, dar, pentru un timp, duhul Lui este tulburat de prezenţa trădătorului. Domnul Îşi deschide inima ucenicilor, spunându-le: "Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde". Ucenicii se uită unii la alţii, neînţelegând despre cine vorbeşte. Uitându-ne unul la altul, nu vom rezolva niciodată problemele care apar între credincioşi. Trebuie să privim la Domnul, dar aceasta înseamnă să fim aproape de Domnul, aşa cum era ucenicul cel mai aproape de Domnul din cercul din camera de sus, cel ale cărui picioare fuseseră în mâinile Domnului, al cărui cap s-a odihnit la pieptul Domnului şi a cărui inimă îşi găsea plăcerea în dragostea Domnului, care se putea descrie ca fiind "unul dintre ucenicii Săi, pe care-l iubea Isus". Petru, care se încredea în dragostea lui faţă de Domnul, nu era destul de aproape de Domnul ca să înţeleagă gândul Lui, şi a trebuit să îi facă semn lui Ioan ca să-L întrebe.

Aşadar, învăţăm că partea fericită a celui care se odihneşte în dragostea Domnului este apropierea de Domnul şi intimitatea cu El.

2. Crucea - Ioan 19:25-27

A doua ocazie în care Ioan este descris ca fiind ucenicul pe care-l iubea Isus, ne aduce la cruce. Acolo se află mama lui Isus, împreună cu alte femei devotate şi unul dintre ucenici – ucenicul pe care-l iubea Isus. Unde este acum ucenicul care s-a bizuit pe dragostea lui faţă de Hristos? Vai, este departe, într-un loc singuratic, cu o inimă frântă, vărsând lacrimi de ruşine amară. Unde este ucenicul care se bizuie pe dragostea lui Hristos? Aşa cum era în camera de sus, aşa este şi acum la cruce, atât de aproape de Hristos cât poate fi. Şi care este rezultatul? El devine un vas potrivit şi gata pentru ca Stăpânul să-l folosească. Mama lui Isus este dată în grija lui. Putem să-L slujim pe Domnul atunci când rămânem în dragostea Lui.

3. Învierea - Ioan 20:1-4

A treia oară când Ioan este prezentat ca fiind ucenicul pe care-l iubea Isus este în dimineaţa învierii, când se află din nou împreună cu Petru. Aflând de la femei că mormântul este gol, cei doi ucenici se grăbesc spre mormânt. Apoi se menţionează nişte detalii aparent nesemnificative, şi anume că Petru a ieşit, apoi amândoi au alergat împreună şi, în cele din urmă, ucenicul pe care-l iubea Isus l-a întrecut pe Petru. Nimic din ceea ce a scris Duhul lui Dumnezeu nu poate să fie lipsit de importanţă, deşi, aşa cum este cazul de faţă, poate este greu să înţelegem semnificaţia unui anumit eveniment. Totuşi, dacă ni s-ar permite să spiritualizăm această scenă, putem învăţa ceea ce cu siguranţă este adevărat, şi anume că, deşi omul care are o natură înflăcărată poate să preia adesea conducerea într-o lucrare spirituală, în cele din urmă cel care preia conducerea este cel care s-a sprijinit pe dragostea Domnului.

4. Marea Tiberiadei - Ioan 21:1-7

Petru şi Ioan ocupă din nou un loc important în această scenă deosebit de instructivă şi pentru a patra oară Ioan este menţionat ca fiind ucenicul pe care-l iubea Isus (versetul 7). Ca de obicei, Petru cel impulsiv şi plin de energie preia conducerea. El se întoarce înapoi la vechea sa ocupaţie. El nu cere şi altora să facă asta, ci spune doar: "Mă duc să pescuiesc". Cu toate acestea, influenţaţi de personalitatea sa dominatoare, ei îi spun: "Venim şi noi cu tine". Prin urmare au ieşit şi s-au trudit toată noaptea şi n-au prins nimic, cu toate eforturile lor.

Când s-a făcut dimineaţă, "Isus a stat pe ţărm; totuşi ucenicii nu ştiau că este Isus". Arătându-le, printr-o întrebare, zădărnicia eforturilor lor de a porni în larg fără ca El să îi îndrume, Isus le demonstrează cât de bogate sunt rezultatele acţionării sub conducerea Lui. Ucenicul pe care-l iubea Isus îşi dă seama imediat că "este Domnul!". Cel care se încrede în dragostea Domnului este cel care are un discernământ spiritual ager.

5. "După ce au mâncat" - Ioan 21:15-22

Urmărind scena de la marginea lacului, vedem că, atunci când ajung la mal, ucenicii găsesc un foc de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine şi sunt invitaţi să cineze. Fuseseră făcute provizii din abundenţă pentru nevoile lor, fără ca să fie nevoie de vreun efort de-al lor.

Momentul ulterior cinei reprezintă scena finală în care Petru şi Ioan ocupă din nou un loc special şi, pentru a cincea oară, Ioan este descris ca fiind "ucenicul pe care-l iubea Isus" (versetul 20). Mai întâi vedem atitudinea delicată a Domnului faţă de cel care s-a încrezut în dragostea lui proprie. Petru, care spusese că era gata să meargă cu Domnul şi la închisoare şi la moarte, şi-a dat seama că nu era gata să răspundă unei simple întrebări a unei servitoare. Însă, în această scenă impresionantă nu vedem niciun cuvânt din tăgăduirea lui Petru. Eşecul solemn fusese rezolvat între Domnul şi ucenicul lui, printr-o discuţie în care niciun străin nu se poate amesteca. Tot ceea ce cunoaştem din acea întâlnire este afirmaţia celor unsprezece: "Domnul a înviat cu adevărat şi S-a arătat lui Simon", fapt confirmat de apostolul Pavel la mult timp după aceea, când le scrie celor din Corint că Hristos a înviat, "şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece". Ce dragoste minunată, plină de milă şi îndurare, căci prima întâlnire a Domnului a fost cu cel mai falimentar ucenic.

Totuşi, dacă la prima întâlnire conştiinţa lui a fost uşurată, acum inima lui este reabilitată. Acolo, Domnul avusese de-a face cu eşecul exterior, aici are de-a face cu rădăcina interioară care a cauzat eşecul. Rădăcina era încrederea în dragostea lui faţă de Hristos iar întrebarea triplă dezvăluie întru-totul această rădăcină. Este ca şi cum Domnul ar spune: "Petru, după tot ce s-a întâmplat, tot mai susţii că Mă iubeşti mai mult decât aceştia?" În a doua întrebare, Domnul nu mai spune nimic despre ceilalţi ucenici, ci spune doar: "Simone, al lui Iona, Mă iubeşti?". În a treia întrebare Domnul foloseşte un alt cuvânt, spunând: "Îmi eşti prieten? (lit.)" Prin al treilea răspuns Petru se lasă în totul în mâinile Domnului, spunând: "Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc" (lit. "Îţi sunt prieten"). Este ca şi cum Petru ar spune: "Nu pot să mă încred în dragostea mea sau să vorbesc despre dragostea mea, sau despre ce voi face eu, însă, Doamne, Tu cunoşti toate lucrurile, Tu-mi cunoşti inima, Te las pe Tine să evaluezi dragostea mea şi să-mi spui ce să fac".

Petru nu Îi mai spune Domnului ce este el gata să facă, încrezându-se în propriile sale puteri, ci Domnul, în harul Său nemăsurat, îi spune ucenicului reabilitat, ceea ce îi permite El să facă. Este ca şi cum Domnul i-ar spune: "Acum nu te mai încrezi în dragostea ta ca să faci lucruri mari pentru Mine, mi-ai încredinţat-o Mie; de aceea mergi şi »Paşte oile Mele!« (versetul 17), glorifică pe Dumnezeu (versetul 19) şi »Urmează-Mă!«" (versetul 19).

Domnul pare să spună: "A trecut vremea când ai crezut că Mă iubeşti mai mult decât aceşti ucenici, acum mergi şi arată-ţi dragostea hrănind oile pe care Eu le iubesc. Te-ai gândit să te slăveşti pe tine deasupra altora prin închisoare şi moarte, acum mergi înainte în închisoare şi moarte ca să-L glorifici pe Dumnezeu, şi când totul s-a terminat aici jos, urmează-Mă în continuare în adâncimile gloriei unde Mă duc". Nu am putea spune că una dintre minunile nu de mică însemnătate dintre toate minunile din viaţa Domnului, este tocmai drumul pe care El Îl parcurge cu un ucenic falimentar?

Dar ce se spune despre Ioan? "Petru, întorcându-se, l-a văzut venind în urmă pe ucenicul pe care-l iubea Isus". Omul care s-a încrezut în dragostea lui proprie şi a eşuat, a avut nevoie de harul restaurator şi de îndemnul: "Urmează-mă!". Nu tot aşa este cu omul care s-a odihnit în dragostea Domnului, pentru că el Îl urma pe Domnul.

Aşadar, în ucenicul pe care-l iubea Isus vedem rezultatele binecuvântate care decurg pentru cei care rămân în dragostea Domnului, cum ar fi:

• locuiesc în apropierea Lui şi în intimitate cu Domnul;
• sunt gata să fie folosiţi în slujba Domnului;
• vor avea progres spiritual;
• vor avea discernământ spiritual;
• Îl vor urma îndeaproape pe Domnul.

Fie ca aceasta să fie partea noastră fericită, să spunem ca şi mireasa din Cântarea Cântărilor: "Eu sunt a preaiubitului meu şi dorinţa lui este pentru mine". Dacă putem spune puţin despre dragostea noastră faţă de El, cu siguranţă ne putem lăuda cu dragostea Lui faţă de noi. Este privilegiul celui mai tânăr dintre ucenici să spună: "Eu sunt ucenicul pe care-l iubeşte Isus", iar ucenicul cel mai înaintat în vârstă şi cel mai experimentat nu poate să spună nimic mai măreţ, pentru că toată binecuvântarea se găseşte în dragostea Lui atotcuprinzătoare care L-a determinat să moară pentru noi, ca şi noi să putem merge înainte, pe drumul nostru neînsemnat, şi să hrănim oile Lui, să-L glorificăm pe Dumnezeu şi să-L urmăm pe El în gloria în care s-a dus.

sursa: https://comori.org/